Petre Ioan Crețu

tu baţi cuie groase în cer până în măruntaiele norilor chiar şi mai adânc de care vrei să agăţi îngeri prinşi în capcane de fier gânduri rătăcite și ele în crug poate și un vis în care se făcea că un şarpe venea prin iarbă şi ţi se încolăcea pe glezne apoi te muşca de pulpă ceva mai sus după care zburaţi în înalt până acolo unde ai bătut cuiele alea în văzduh cu grijă iei şarpele și îi faci un nod şi-l agăţi apoi iei îngerul atârnat de un alt cui şi-l obligi să-ţi tragă otrava din pulpă până când se va albăstri şi se va face strigoi îngerul…

la mine a venit un înger cu luna în spate să mi-o vândă pe nimica toată poate ar fi trebuit să-i cumpăr chestia aia ciudată din spate care-i creştea întruna ca un cancer absurd bubos și imens şi luna se făcea cât luna îngerul nici nu se mai zărea de sub ea poate plecase sau poate a adormit, cui îi pasă? Numai că de atunci în faţa porţii mele creşte continuu luna şi toţi mă ocolesc

clocoteşte în mine mândria de orb şchiop uite cum se face ea stâlp temelie cioplește-mi pe umeri un corn şi suflă zic îngerului din oala de fier cu mânere de plută cum mi se umflă bobul de orz pe sub coastă în burtă pe sub subsuori trec armate inceste de greieri beţi cu arcuşuri din oase de peşte la televizor despre învăţături apocrife vorbeşte un orb iarba îşi învaţă pe de rost coasa ştiai că veşnicia a înflorit în spatele câmpiei în tufişuri ca niște catedrale cu ferestre arzând? nu se poate să îţi scoţi ochii şi în acelaşi timp să refuzi să vezi cum oraşul se pierde încet cum…

ţin în pumnul strâns întunericul cu grijă să nu se prelingă până în rana din umăr – urme de cioturi de aripi şi multă furtună – din prea multă lumină fărâma asta se face întuneric ademenită în partea mea de lună capcană şi temniţă nebună m-am trezit speriat păstrător de întuneric hăituit şi pierdut în satul bântuit din câmpia bătrână unde caii se învârt în cercuri desenate de mână din fântânile săpate ţâşnesc hălci de lumină fluturi firavi în ninsori obosite femei uitate de lume cuci rătăciţi din cimitirele păgâne când mă încumet să te chem mi se frâng deodată uimirile ce murmur mă înlănţuie cu lut un înger căzut…

Desenul este un colaj unde am folosit Țăranca lui Van Gogh – Pics Ţâşneşte câmpia din mine cu trudă printre degete spre zariştea nebună credeam că plouă în noi cu firimituri de pâine că în ochi ne răsare grâul fierbinte câinii îşi muşcau coada bezmetici pe mirişti şi pişca luna de pulpe ştiu bine că se va ridica din ţărână copilul minune ascuns într-un spic. Îţi mai aduci aminte de îngerul acela care tot voia să-mi vândă un câine? L-am întâlnit în cârciuma gării sub lună bea vodcă ieftină şi îşi plângea a milă poate nu ştiai că tocmai se întâmplă îmi zice Dumnezeu a plecat să facă altă lumină…

e atâta căldură furioasă lichidă peste tot soarele se prelinge pe lângă bolta subţire în orașele lumii umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit ies aburi în zare ca nişte duhuri rele oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte în câmpie peste brazde, peste ştiuleţii arzând şi macii împietriţi ţăranii jertfesc soarta în lanul ars de porumb iese paparuda în miez de taină să ude arşiţa din cuci şi cântă ca o târfă cu umerii de spumă în minijupă şi cizme de gumă s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni printre coloanele de lumânări cu coastele aripi, cu mirosul de hoit ca nicicând ei străbat câmpia de-a lungul şi…

clocoteşte în mine mândria de orb şchiop uite cum se face ea stâlp temelie zideşte-mi pe umeri un corn şi suflă zic îngerului din oala de fier cu mânere de plută cum mi se umflă bobul de orz pe sub coastă în burtă pe sub subsuori trec armate inceste de greieri beţi cu arcuşuri din oase de peşte la televizor despre învăţături apocrife vorbeşte un orb iarba îşi învaţă şi moartea şi coasa ştiai că veşnicia a înflorit în spatele câmpiei în tufişuri iar casele ei sunt catedrale cu ferestre arzând? cumva ne muşcăm buzele până când ne plesneşte sângele în faţă ca şi cum şoarecii berci ne-ar umple de…

câtă uimire este în aburul ce se ridică din câmpie în dimineţile cu rouă eu cel venit din munte în bejenie în genunchi bolborosind rugăciuni de taină şi ploi şi fum prin vene se înalţă ca un glob de lumină lanuri întregi de maci urcă în morile din vis în morile cu lanţ, în morile de vânt se macină iluzii – visul unu: am semănat în neştire hectare întregi de maci să ne înflorim câtă lumină se tot îngroapă la rădăcina firului de grâu şi cum urcă ea în spic până se face pâine bobul de aur rotund ce şoaptă aburindă hrană pentru îngeri şi duhul din lumină se răsturnau…

cum mureau gutuile la fereastra mea din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi în apus de soare aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi cum alergam pe…