Petre Ioan Crețu

e atât de minunat să desenăm cu creta pe pereții spitalului chipuri de îngeri și ele zidurile să se destrame să cadă brusc din înalt rostogolindu-se în mare apoi toți bolnavii să ne încolonăm pe faleză cu asistenta șefă în frunte și să ne pierdem unul câte unul în umbre în fiecare noapte ne întoarcem toți în locul unde a fost cândva spitalul ne ținem de mână și așteptăm să ni se dea tramadolul și un pahar cu apă

azi nu mă mai locuiesc am refuzat deja aşternutul din frunzele arse de brumă precum şi cochilia de melc reformat spoită cu trafaletul în alb și refuz să mă mai ţii în braţe e dreptul meu să cad de la înălţimea singurului vis dormit până la capăt nu am înţeles niciodată de ce tot timpul tău mă împingeai de la spate pe şina de gheaţă spre nicăieri sau poate către ceva ce încă nu se aflase sau poate nu-l înţelegeam oricum eram mereu rătăciţi în fiecare noapte cu lună se aude urletul din mine uscat urletul lupului alb adormit din vremuri străbune în inima mea

mă prelingeam așa din înalturi stupid cu hainele sfâșiate de spini cu pieptul scobit iar pulpa îmi era ruptă de câinii câinii aceia alburii fusiformi nălucile nopții cu ochii înroșiţi de teamă de ură de viscol nu mă întreba de ce așa a fost să fie m-am trezit deodată lichid purtător de tăcere purtător de destin în zbor deasupra livezii de pruni era atâta liniște în jur încât auzeam pruna crescând cu brațe subțiri cu umeri aduși dar cel mai bine îmi stătea tristețea şi asta mă neliniștea de obicei şi rătăceam bezmetic printre lumini ciudate uneori printre amintiri amestecate niciodată sătul niciodată înfometat doar setea uscată de lup îmi…

veşnic rătăcitor între ziua de ieri şi ziua de mâine pe coridoarele pictate de tine cu nelinişti cu mână tremurândă și mă lovesc bezmetic de pereţii scunzi ca într-un balon de săpun într-un alt balon de săpun rostogolit – multe coşmaruri şi multe iertări am găsit în cotlonul zilei de ieri animale mici alergau hăituite în cerc de fluturi speriaţi mereu suavi mereu albaştri sunt bântuit de albastru ca de o spaimă îmi lipeam buzele de tâmpla ta căruntă – trup părăsit călător singuratic în cer femeie proscrisă rătăcită printre îngeri cel mai greu mi-a fost să-mi aduc aminte cum te îmbrăcai tu în femeie cu părul în vânt sau…

în sala asta mare cu lespezi reci alunecoase iubirea ta coboară-n mine, treaptă cu treaptă ce forfotă ce zumzet şi tare sunt buimac iar Dumnezeu se-apropie şi-mi şopteşte – Taci! nu-s piatră Doamne am mai apucat să-i spun răstit uitându-mă cu grijă în jur era proscris nu-s piatră chiar tu mi-ai zis să vin străinul acesta e vinovat e vinovat strigă juriul în cor nu a uitat să zboare trebuie crucificat! în săptămâna asta singurătatea am pus-o la păstrat am adunat de-a lungul vremii am tot adunat stau bine aici în suflet când mi se face dor de câte ceva cobor în mine şi le răsfoiesc umezindu-mi degetul în lacrimi…

iau cuvintele adunate în noi unul câte unul şi le storc de ce au ele mai bun mai ales de poezie după care le arunc pe străzi să le devoreze şobolanii silabă cu silabă și ei le învățau mai întâi pe de rost deși știau că nu le folosesc la nimic aș putea să răstignesc toate cuvintele pe crucea tăcerii dar mi se pare o pedeapsă mult prea aspră pentru ziua de joi

într-o după-amiază de vară Dumnezeu ne-a chemat la el ne-a dat câte un poem să-l scriem pe suflet și un crin după care puteam să facem ce vrem pitiți între două femei și o sticlă cu vin cel mai greu se dăltuiau versurile clasice ele se încăpățânau mai tot timpul la nemurire literă cu literă și noi ne pierdeam răbdarea și eșuam într-o lene ridicolă tot căutam rime sublime în vinul prost mai rătăceam și printre alte poeme în cârciumi sticloase cu ciclopi jumătate himere jumătate șchiopi fratele meu geamăn s-a sinucis cu o frunză în somn i s-a părut o blasfemie să atingă un poem cu un suflet de…

prin geamul murdar se vedea o lumină ciudată ceva între verde și mov, soarele biciuia marea c-o mie de cnuturi ca și cum ar ploua de undeva, nu departe de mal, delfinul meu îmi făcea semn cu aripioarele, eram la etajul al treilea al spitalului într-un scaun cu rotile care nu era al meu dar era comod priveam marea și mă bucuram sorbeam din cafea și trăgeam cu nesaț din țigară, de atâta încântare în mine se-auzea solemn muzică Deep Purple parcă Fools îmi era bine țineam ochii închiși și sorele mi se lipise de tâmplă tâmpla era sprijinită de geam geamul cu o mie de vise mai erau și…

cumva acolo sus se-ntâmplă ceva fabulos momentul acela de linişte de dinaintea creaţiei poate – în mine încolţesc sacre icoane le ud cu lacrimi le hrănesc cu suferinţă și puţin rom din când în când și vodcă până cresc mari apoi când le vine sorocul vin iconarii să le cumpere iar eu le lipesc timbre ştampilate pe frunte