Petre Ioan Crețu

mie mi s-a spus că moartea vine sigur dintr-o altă lume o lume mult mai bună decât asta în care trăim și unde așa cred nu se prea moare altfel de ce ar mai veni de-atâta amar de vreme ucigătura să ne care de aici până la ei unde ne folosesc ca îngrășământ pentru peluza cu iarba sau la orele de biologie aplicată sau la fabrica de făcut jocuri de table unde suntem transformați în puluri și zaruri se pare că Dumnezeul acelei lumi când și-a început creația a fost mult mai experimentat decât al nostru deși am învățat la școală că numai omul este supus greșelii acum lumea ca…

în așteptarea ta în minte și în inimă am construit un culcuș apoi am ridicat în jurul lui patru pereți groși din fier și din piatră ca să nu mai poți pleca niciodată în mine am clădit cea mai sigură închisoare din lume în care să te zidesc definitiv cu buzele cusute la spate și ochii cuminți fapt divers: umblă-n urma umbrei poetul de cafenea unde de la înălțimea sticlei crede că totul e perfect în sufletul lui chiar dacă-i lipsești fără să știe că moartea îl așteaptă afară deja

îți scriu bătrâne de pe Caisului doi poate treci pe la mine să mai vorbim să recităm din poemele tale lângă o sticlă cu vin aici e un altfel de rai e construit chiar de mâinile mele îți voi arăta și cărțile pe care într-un târziu le-am scris așa cum ți-am promis într-o seară de toamnă friguroasă și gri de fapt mi-ai vorbit mereu în somnul meu câteodată îmi subliniai cu degetul de aer versurile proaste alteori aplaudai de multe ori ți-am simțit bătaia pe umăr dar și-acel șoptit dumnezeiesc în gândul meu brava PetreC azi mai mult ca sigur mi-ai fi spus Pic de-ai știi de câte ori mi-am…

felinare nebune și roșii cum merg ele ținându-se de mână prin amintirile mele de adolescent și cum mă împiedic de fiecare dată rușinat de pragul înalt sau de cuvântul rostit cu sfială și atât de încet încât nu m-a auzit nimeni, curvă sau femeie de consum ca și cum am fi canibali și le-am consuma la cină după ce le-am ciopârțit bine să nu ne stea în gât o, cum îmi bătea inima în piept ca o locomotivă și cum îmi tremurau picioarele subțiri adolescentine apoi pântecul ei femeiesc și rotund ca o lună plină și cum m-a luat de mână protector sau cum a început să mă dezbrace atât…

zădărnicie și idolatrie e favoarea de a fi poet deloc neîntâmplătoare mai ales mândria noastră de om de a fi mânuitorul cuvântului de care ne lovim se pare în fiecare vis cu umărul cu tâmpla sau cu sufletul mereu primenit cu lacrimi și iubiri visul singura supraputere lăsată omului de Preaînaltul Stăpânul cerului Stăpânul de la palat și noi proscrișii manipulatorii de silabe de ziceri și mângâietoare cuvinte sau dimpotrivă pumnale ucigașe bolborosite ca pe un descântec mie îmi e clar că nu ni se cuvine să stăm de-a dreapta celui din dreapta și la stânga celui din stânga Preafericitule la masa ta de ospăț să închinăm în numele curățeniei…

oare cine e responsabil cu aruncarea noastră în viață ca oameni, fiindcă cineva trebuie să fie și nu o să înțeleg de ce suntem nepregătiți pentru toate nici măcar să iubim nu știm iar de murit murim cei mai mulți fără stil sau demnitate închidem ochii și ne ducem singuri și ne cufundăm în uitare fără niciun sens nici măcar moartea nu ne-a aparținut vreodată iar cei mai mulți nici măcar până atunci nu am înțeles viața lumina mereu ne-a căzut de sus cu zgomot întunericul ne strivește perfid toată viața ne este o cumplită hărmălaie și nici un cântec nu răzbate până la noi și nici un strop de…

faptul că ne putem înfrigura auzind ciripitul păsărilor sau mai ales cum nu ne mai săturăm privind strălucirea și curățenia duhovnicească a cerului după fiecare ploaie, darul lui Dumnezeu, nu-i așa că îți vine să te iei în serios și să strălucești în trupul tău muritor ca un arhanghel de lumină… de multe ori mă ascund în cuvinte sau mă rătăcesc printre ele ca între pereții casei părintești în zbaterea inutilă și ridicolă de a deveni altceva decât sunt timp risipit Dumnezeu are mâinile ocupate cu creația cea de toate zilele și nu-și mai pieptănă barba stă cu ea zbârlită și mai încâlcită decât lumea însăși și-n ea și-au făcut…

și despre care aproape nu pot să spun nimic și nici nu sunt convins că este vorba despre un liliac poate e doar un început de vis într-un început de somn care pregătește o altă noapte de nesomn și nu mi se pare a fi mult mai spectaculos ca zborul inorogului noapte de noapte în garsoniera ta sau bâzâitul asistentei blonde care plana pe deasupra capetelor noastre în salonul unu de la etajul trei din spital și mereu îmi vin în minte cucii morți de frig în grădina mea în visul din somnul meu nesomn și mi se face de fiecare dată frică poate ar trebui să scriu un poem…

nu trageți în poet moare negreșit și singur și nici nu aruncați în el cu flori mai bine azvârliți-i un codru de pâine sigur e flămând și nici nu-l mai cinstiți cu vodcă sau vin cumpărat la preț de nimic cu speranța că vă va scrie un vers pe o bucată de hârtie pe care apoi s-o înrămați și s-o puneți la loc de cinste pe milieul din vitrina cu bibelouri de sticlă el mereu vă va păcăli scriind tremurat vreun vers din Nichita Urmuz Stratan sau Eminescu și vi-l va dedica afectat sau doar rânjind ipocrit și vesel așa că nu mai trageți în poet și nici nu aruncați…

Motto: „Mândru-i Domnu d-adormit,                Sub un măr mândru ’nflorit”. cum a mai suspinat drumul sub pasul tău săltat și nici nu știu ce te-a adus în cafe-barul de fițe de la noi din sat ți-ai luat o vodcă și te-ai așezat la geam stai chiar în fața mea la niciun pas apoi te-ai aplecat brusc și mi-ai șoptit cu tainic glas: prin aripă și dor va trebui sa treci așa cum prin foc oțelul săbiilor se desăvârșește și m-am blocat apoi mâna ta s-a mișcat spintecând aerul ciudat și nimeni nu ți-a observat ochii în flăcări gestul mirat și nici urma respirației tale pe geamul înghețat nici chiar hohotul…