dacă mă uit mai bine în urmă până şi umbra m-a părăsit și peste mine se lasă noaptea și o spaimă năucă din lumânarea stinsă se prelinge întunericul și ploaia mă plouă tăcut în orbita ochiului stă la pândă uitarea în care lacrimile au săpat șanțuri adânci am înțeles târziu că nu e bine să port în mine toate iubirile de-a valma cu biserica construită cu fața în sus unde icoanele atârnă ca niște limbi de clopot eu rătăcind în spatele oglinzii c-un aer boem cu legitimația de poet în mână și un felinar obez în timp ce digul de piatră urcă la cer c-un uruit de fiare și oase…

la noapte am să visez cum voi zbura pe deasupra oraşului aripile îmi vor fi mari şi puternice de zeu tânăr mă voi opri la fereastra ta şi mă vei întreba dacă zbor eu îţi voi răspunde că nu nu zbor doar visez nu ar trebui să-ţi fie teamă uneori mi se întâmplă să mor moartea aceea dintre singurătăți poate singurătatea mea şi singurătatea ta ţinându-se de mână şi unde muzica nu se cântă ci doar se aude curgând poate urma unui suflet / poate umbra unui dor / lunecă încetișor… de un timp umbra şovăie să mă mai urmeze cumva e gata să găsească pe altcineva tu mă chemai…

pentru Dumnezeu mereu am fost un spin în călcâi ce rană duioasă ca un imn de câte ori ne întâlneam i se umezea aerul din nimb cred că nici el nu ştia ce e cu mine pentru ce m-a născut strângea din dinţi şi mergea mai departe şchiopătând dumnezeiește cum aș putea să mă simt în pântecul morții să-ți spun că e bine? e bine atunci doar că tot singur sunt nici nu mai știu de ce am murit de unde-am avut atâta entuziasm la început rătăcesc între zidurile de aer până obosesc cineva îmi tot spune că e bine aici în cer și mă uit și mă pier cu…

miroseai goală a ploaie a iarbă crudă strivită sub umbră uscată sub lună tramvaiul roşu îți străbătea ochiul oblic și căprui prin pieţe de aer tarabe de sânge în oraşul bolnav felinare fecunde și între noi doar pleoapa ca un scut scânteiază putregaiul prevestitor de ciumă tot bat clopotele de gheaţă şi toaca de lemn câmpia urlă nebună nebună să nu alergi pe mirişti îți vor sângera călcâiele plăsmuire divină te înalţă mai bine şi te pierde în lumină cu vântul în suflet cu iarna de mână acolo în adânc în întuneric e taină se auzeau doar ochii păsărilor plesnind cu zgomot și teamă cad bombe cât casa în lacul…

îţi mai aduci aminte? îţi spuneam că nu e vis că existăm deodată ne însufleţeam două aripi de foc lovindu-ne de tâmpla cerului ca de un zid în lumea sfârşită totul ne era permis cu noi se începe cu noi sfârşim suntem exact ceea ce ştim ce vrem ce iubim ce murim şi unde zeii au pierit de mult ucişi striviţi cu nepăsare în timpul lor în somnul nostru cineva îmi spunea că femeile singure râd noaptea în somn în hohote scrâşnit bărbăţii singuri devin lumânări resemnaţi tulburi neîmpliniţi pe umeri au cerul în suflet moartea şi miros a frig acum despre noi nu se mai aude nimic ne-am uitat…