Dumnezeu m-a născut într-o dimineață de duminică era o zi caldă de toamnă abia începută s-a aplecat la urechea mea și mi-a șoptit să te caut și să te iubesc cu grijă pe nerăsuflate cum nimeni nu a mai avut parte pe tine femeia cu o mie de brațe îți spun că îmi pare rău și sângele dă să țâșnească din carne mi se umflă venele și dă să se spargă și toată dragostea mea pentru tine ca niște șerpi gonește pe sub piele sau se înfige adânc în oase doar nisipul de sub picioarele noastre e din ce în ce mai amar pare mai aspru și drumul de piatră…

când mâinile îmi devin grele ca plumbul adevărate ancore de fier iar unghiile se înfig în viață cu speranță cu frică și apoi se smulg din umeri cu groază și urlet cineva mi-a zis că sunt dependent de femeie de femeia hărăzită de ursitoare zglobii și care se furișează pe sub piele ca un șarpe biblic păcat că abia acum te-am întâlnit când deja mâinile îmi devin inutile ca și carnea și sângele din mine și mă întind pe pat doar ca să dorm rătăcesc cu sticla de vodcă în mână din oraș în oraș din stradă în altă stradă din copac într-un alt copac din întuneric în alt întuneric…

pe mine Dumnezeu m-a născut dintr-o aripă de cuc şi o coastă de zeu la marginea drumului orb desculţ unde câini hămesiţi alergau umbre de pruni sau corăbii de fum sub un umăr de vânt delirul frumuseţii paradisul bolnav paradisul pierdut şi eu bolborosind ruga dintâi iartă-mă zic tălpile mi se fac tot una cu drumul cu praful cu urma cu pântecul mumei încovoiat sub tăceri înlănţuit de lut de mult am uitat zborul de mult am fost izgonit umerii tăi verzi ochii-ţi căprui cineva presară pietre cineva mă priveşte sfâşiat de zei sfâşiat de prieteni sfâşierea lumii cerul dintâi pământul dintâi pierise deja şi e numai scrum sub tâmplă…

vine o vreme când poeții devin umbre devin amintiri umplute cu stihuri cu rime zglobii parcă sunt niște acordeoane imense cu stil și buric și caii lor demult au orbit multiplicatori de vise ciudate acolo și ei eu cred că multora dintre poezii le lipsește bărbăția și din cauza asta versurile băltesc până devin apă de ploaie ca și cum poeziile mustind de talent s-ar scrie doar cu prea plinul de mândrie organ bărbătesc înainte de a li se da vreun premiu poeții ar trebui încercați dacă sunt educați și dotați iar premiul să fie exact cât de buni sunt ei la pat cei mai talentați dintre poeți sfârșesc prin…

abia aștepți să se facă lumină așa că deschizi repede fereastra şi camera s-a umplut imediat de frunze roți și tină pentru că tot nu am ce face mă joc cu degetele umede pe fruntea ta, fac cercuri din ce în ce mai mici și mai adânci până nu mi se mai vede unghia pe trotuar e un șarpe cobra și-o cheie franceză rânjind la noi cu dinții de fier și dintr-odată cresc rădăcinile luminii în ferestre ca nişte curcubeie nervoase la ciclu și cochete stoluri de păsări pestrițe nervos smulg carnea din noi hai să fugim îţi ziceam undeva poate în Calea Lactee unde sunt din belșug comete gri…

(mic discurs parşiv despre metempsihoză şi nelinişti) în visul meu roțile camioanelor kaki devorau asfaltul ca niște șobolani cu dinți de oțel mă ridicam de sub blocuri cu mâinile fremătând febril a libertate şi înfloream de fiecare dată când atingeam cu ochii cerul aflat la prepubertate tu îmi spuneai că visezi la fel doar camioanele aveau altă culoare la tine erau roz cineva misterios îmi șoptea că de va trebui ciorile îmi vor ciuguli ochii căprui mă vor smulge din rădăcini și mă vor lovi cu tâmpla de vânt la nesfârșit și că mă vor durea tălpile căutându-te până la răni nu ştiu cum dar am început să plutesc peste…

răpăiau gloanțele pe acoperiș rap-rap și lăcrimau fără rost țiglele sparte cică în stradă ploua cu libertate nici vorbă doar simulatoarele de moarte înfiorau în întuneric reci șoapte șoapte trei elicoptere aruncau cu răvașe în dunăre la ostrov bâldâbâc strigau peștii în cor atunci am înțeles că poate e nevoie de mine sau doar de încă un mort pe lista citită pe post – mureau mânjii în iepe așa fără rost pe bulevard se rostogoleau două roți bete veneau de la gara Obor pe Dimitrov spre centru la Universitate în vârtejul lor se prindeau doar tineri, băieți și fete se rostogoleau laolaltă cu sete de pepsi cola de bere sau…

mai mult ca sigur orașul ăsta presimte ceva și-a închis porțile și-a oprit fumul a dat drumul la câini și s-a făcut târziu a noapte autobuzele deja dormeau obosite în autogara de lângă fabrica veche de betoane iar gândacii cu crestele de un roșu banal se ridicau plini de ciment din gurile știrbe de canal acum nimeni nu mai are curajul să miște să respire să înjure să bea să fută o târfă sus la șosea să arunce cu bulgări în lună să tragă de mustăți un polițai să râdă să plângă să-și joace viața la zar el știe, orașul ăsta știe cumva ca și chioșcurile roz unde se vinde…

ce vuiet și câtă teroare vine din munți se aud scrâșnete de roți dinspre duzi apoi apar limuzinele verzi în dungi cu uși batante și părul bălai e atâta hărmălaie în alai încât treci strada doar ca s-o treci și un zâmbet îți zboară discret pe la subsuoara în alb violet există în tine săpată adânc o furie ce clocotește îndelung o fărâmă de aripă un cuc o așchie bolnavă și un muc cu frigul și greața țâșnind din buric cumva asimetric și mult întuneric strâns de nevoi și nu făceai toată ziua decât să-ți înghiți zăpezile toate crescute sub unghii cu ger dragostea ta începe implacabil fix la ora…