Petre Ioan Crețu

în fiecare seară de marți Adam și Eva se furișau prin gaura din gardul care înconjura raiul de mii de ani și se duceau la barul din sat bere și vodcă cerea Adam după care scotea un ceaslov din buzunarul adânc al frunzei de viță și începea să le citească psalmii lui David celor din bar, sărmanii, niște bețivi și ei și care beau mai mult pe datorie când la noi în sat se făcea marți între timp Eva scotea de fiecare dată când ajungea la bar un măr din cocul bălai ascuns acolo cu grijă ca nu cumva să afle de rătăcire șefii din rai apoi mușca cu poftă…

… în fapt acest text este un fragment din Proiectul 510019 Liublia, ea zice Lușca, eu i-am zis Liușka, toate trei nume sunt corecte și până exact acum când am terminat cartea am crezut că ea reprezintă cea mai mare năpastă, ca un blestem al lui Dumnezeu și de fapt este cea mai mare bucurie ce mi s-a întâmplat! despre tristețe nu poți scrie decât din interiorul ei și din ea nu ai nicio șansă să scapi, ca s-o înțelegi trebuie mai întâi să fii cuprins de ea dar în acel moment e deja târziu i-am scris de curând femeii pe care o iubesc: „cred că voi pleca curând, Liublia…

cel mai mult în viață mi-am dorit să fiu zeu zeul luminii din ochiul ceresc dacă mi s-ar fi dat de ales dar nu s-a putut și ca un făcut tot zgomotul lumii mă lovește acum violent în tâmplă mă lovește în piept apoi mii de păianjeni roz îmi invadează privirea ochii căprui și renunț totuși mâinile mele au câte șase degete știu că nu mă crezi le ridic în aer apoi cedez cel mai mult când e cald îmi place să stau la umbră sub pruni beau bere halbă după halbă până când sticlele ochelarilor se umflă și plesnesc apoi mă strecor printre pereți și în urma mea se…

e miezul nopții iubito aprinde-mi o țigară și hai să ascultăm același și același blues cântat la trombon până-nflorim flori dalbe flori de crin și din nou în cârciuma înfrunzită jumătate roz jumătate cuminte și-mi e tot mai clar că ziua de mâine e deja mult prea înainte și nu mă mai grăbesc beau vodcă ascult Tom Waits înghit cu pumnul tramadol și xanax și stilnox sau pentoxi retard să nu mai doară în creier oasele de aer oasele de dar și îți scriu continuu mereu și mereu aceleași cuvinte și nu obosesc și nici nu-mi dau seama cât sunt de ridicol vodcă iubito, dans, mahmureală și blues mereu același…

Caisului doi, locul unde cade ghilotina peste sufletul meu și-l desface în două unde scaunul alb din plastic se gudură de piciorul meu și lătră furios spre poartă eu am crezut că pe tine te ceartă așa cum făcea Bala câinele meu când era tânăr și-l părăseam noapte de noapte dorm același vis cu o femeie frumoasă care îți seamănă și un bărbat cu părul cărunt și care s-au întâlnit ca din întâmplare el i-a spus femeii că în fiecare an vine aici că are amintiri cu femeia pe care a iubit-o și care l-a părăsit vine să-i caute urma uitată în grădină și când obosește se-așază în scaunul alb…

niciodată nu am reușit să-ți povestesc despre lupii blonzi cu bretoane și ochelari mov încălțați cu bocanci uriași soldățești și cum îmi bântuiau cu zgomot somnul și cum inima de spaimă se desfăcea în bucăți de lumină și întuneric la greu dar nici despre îngerul trist nu ți-am povestit îngerul cu aripile târșâindu-le după el lăsând în urmă o dâră lăptoasă de durere și ger și nici despre sticla cu vin care fix la ora trei se insinua lângă mine în pat cerșind sex sau cum mă loveam de scaun ca de un zid și mă împrăștiam pe covorul de iută sau cum visam herghelii de fluturi te mai visam…

tu mă întrebi cum și când să începi și dau din umeri a nefiresc sau îți vorbesc despre anotimpul sfârșiturilor ca despre o bucurie nestăpânită vara e și ea un timp uneori nesfârșit alteori viața începe cu moartea și ne bucurăm trupurile noastre ascund răni neostoite fiul a ucis pasărea purpurie în zbor fiul nostru cel rătăcit și ziua începe aproape violent cu râsul meu și nici măcar nu știu de ce obosesc aproape incest urcă cenușa urcă nefiresc și nopțile sunt lungi ca niște săbii de fier de ce ne sunt cântecele somnoroase și grele, mai întrebi Dumnezeu începe Geneza cu propriu eșec cu Adam cu izgonirea din rai…

trec frunzele prin pomi deja îngălbenite cum ca prin brie trece tăișul rău și crengile lor ca niște aripi stau să se întâmple o, tu martie înfrigurat și trist cu brațele istovite și uscate de frig mamă cu sânii sterpi și primăvara asta năucă și uite câtă tristețe s-a adunat încet încet pe sub ușă nu-i așa că-ți vine să te întrebi despre sensul existenței dar mai ales despre rostul tău de bețiv bolnav și fără viitor martie trist și bolnav ca un bărbat letargic cu umerii coborâți și cu colțurile gurii lăsate tânguios până în bărbie și câinele care stă întins la picioarele lui jumătate adormit jumătate trist ziua…