Petre Ioan Crețu

Pic a iubit haotic încă de mic nici măcar atât nu a reușit să iubească până la sfârșit să fie bărbat să fie iubit până la moarte și asta îl face să sufere din dragoste și acum în casa de lut casa bătrânească de pe caisului doi vecinii se uită la el cruciș „uite cum îi fug moșneagului ochii pieziș” zic mai ales vecinele cu breton și batic de nu le-ar fi frică că-i fărâmă vreun os l-ar tăvăli un pic pe patul pufos pe patul de stele de iarbă de greieri voioși să zboare în înalt zborul acela proscris spre Marduk acasă planeta interzisă de atâta timp . să…

nu știu cum dar m-am trezit zburând, așa, deodată de la moartea mea întâmplată către o altă moarte ce stă să înceapă zborul acesta ca o vibrație rece aripă de gheață se întâmplă numai în somn somnul acela care ține trei zile pe pământ în cer o veșnicie și unde tristețea din sufletul meu înflorește a lumină lumina e gândul lui Dumnezeu strălucind prin toți ochii lui îngerești curios e că nici nu-mi simt trupul trupul lumesc ce știu e că trebuie să spăl sufletele celor morți trei zile la rând mi s-a dat un burete și un fel de tomberon pe care îl împing din moarte în moarte din…

Imaginea este un colaj folosind imagini de pe net despre mine pot să spun că locuiesc în timpul satului meu aici dimensiunile au un alt rost sau poate nu există oamenii sunt altfel seamănă a păpuși mecanice și ei plutesc fără zgomot purtați de vânt peste livezile bătrâne duhnind a tutun a crâșmă a fântână cred că m-am născut într-un timp bramburit în căruță – mereu am spus că m-am născut fără voia mea că m-am născut din frică ca un coşmar teribil unde mama îmi murea cu uterul străpuns de un fus ca o lance de foc și scârbă de trăit am trăit în aceeași căruță cu aripi de…

e sigur Pic nici nu a existat a fost mai mult o zbatere în gol o eroare un ou de cuc ținut la subsuori de zâne și îngeri bețivi mai degrabă câteva cuvinte fără sens înfipte în tâmplă de vânt poate un suflet chircit a fost un fel de a rata o umbră rătăcitoare înspăimântată de fiare de știme de inorogi în zale într-un sfârșit cumva din greșeală ucis într-o noapte lipsită de har de singurătate de uitare chiar sub prunul bătrân uscat cocârjat sub ninsoare vremea lui Pic uitată în triste felinare

Este poezia de început al ciclului de poeme din volumul „Ucigașii de vise” aripi de pământ aripi de cer aripi crescute din răni din carne din vânt toate se înalță într-un zbor fără țintă haotic pe sub coaste o armată de îngeri săpând un tunel între lumea de astăzi și lumea de ieri e tot o hărmălaie de zâne și viermi iar funia a înmugurit de veghe a moarte în jurul gâtului firav cineva s-a trezit din somn și a zis ăsta e Pic

în această parte a lunii îngerii se nasc cu picioarele rupte şi bolnavi de alb ca de ciumă nimeni nu poate îmbrăca peste cămaşă de prea multe ori veşnicia ca şi cum te-ar iubi doar pe tine mireasă gătită în rochie roşie pentru simetrie în noi au murit dumnezeii străini adunaţi în somn ne-au străbătut uimirea cumva în nevoia de sprijin în nevoia noastră de speranţă parcă nici moartea nu mai bate a doua oară în poartă în caz că nu ne găseşte acasă ne lasă să putrezim în partea umbrită a vieţii acolo unde colcăie viermi ciudați și flămânzi cu două capete născuţi din tot felul de nimicuri ştiai…

străzile s-au umplut de ploaie de fețele noastre fără chip de frunze de cenușiu de toamnă iar cerul s-a umplut cu asistente blonde cu asistentele din spitalul municipal asistente care zboară zboară pe biciclete roz cântând lăsați-ne să fim lăsați-ne să fim pe melodia let it be a lui beatles nu-i așa că nici nu ştiai că mașinăria complicată a ochiului e menită să ne orbească în final și e la fel de monstruoasă ca și cum ar fi un balaur cu scripeți cu roți dințate scârțiind lugubru și fierbinte și noi privim în continuare lumea prin ochi până se face definitiv moarte în noi și adormim cuminți în frunzele…