Stop cadru sau ultima licărire
din camera mea toate zilele se văd cenușii și de fiecare dată când am curajul să pășesc afară lumina mă izbește năucitor în frunte și toată lumea se învârte cu mine într-o teribilă buimăceală deși cerul încă e albastru norii sunt și ei sus și tot albaștri iar pământul e ca pământul pământ mai tot timpul în satul meu oamenii sunt ocupați cu nemișcarea stau chirciți în spatele umbrei și de plictiseală sau de foame își taie hălci mari din curcubeu și strălucesc în noapte intermitent ținând fiecare câte un scarabeu în palme tot mai des îmi amanetez de sub pleoape cerul de sub unghii pământul de sub tâmplă nemurirea…
Fotografia ultimei respirații… în doi
abia ajuns în orașul tău te-am văzut din prima stăteai așa cu singurătatea la vedere cu ochii tumefiați căprui și cu pleoapele căzute orbitele lor păreau niște scorburi pline de frunze și amintiri toți te ocoleau speriați și nu știai de ce am fost nevoit să-ți învăț gândurile toate pe de rost să-ți ridic cuvintele și să le înalț ca pe niște biserici cred că nici nu știai că sunt singurul care vedea în fereastră cum trupul tău prindea aripi și cum înflorea ca o floare albă și nevinovată visele noastre s-au îngemănat înainte de vreme așa că s-au îmbolnăvit toate a păcat iar lemnul ferestrei ți s-a înfipt adânc…
Caniculă
orașul meu colorat în verde și galben, galben palid pătat cu roșul soarelui apoi buletinul de știri vremea toate trecute prin ochiul meu căprui în ecranele de sticlă și leduri breaking news ne plimbam pe stradă amândoi doar ce ne cunoscusem casele cu țiglă roșie se năruiau ca un castel din cărți ținându-se de mână cu pereții suflecați până la bârnă grăbiți ne loveam de câte un pom uscat dezbrăcați de coajă și pictați apoi o mie de cuci rătăciți și uitați în grădina bolnavă și peste tot se făcea noapte și frunze pe care cândva am scris mii de poeme confuze știai că nu-mi este frică de vânt nici…
S-ar putea să-ți placă și
Errare humanum est
Mașinăria infernală de sub pilota galbenă ascunsă în rai
Sâmbătă. Vidra şi Lupul
Caisului doi locul bucuriei și-al morții
Caisului doi, locul unde cade ghilotina peste sufletul meu și-l desface în două unde scaunul alb din plastic se gudură de piciorul meu și lătră furios spre poartă eu am crezut că pe tine te ceartă așa cum făcea Bala câinele meu când era tânăr și-l părăseam noapte de noapte dorm același vis cu o femeie frumoasă care îți seamănă și un bărbat cu părul cărunt și care s-au întâlnit ca din întâmplare el i-a spus femeii că în fiecare an vine aici că are amintiri cu femeia pe care a iubit-o și care l-a părăsit vine să-i caute urma uitată în grădină și când obosește se-așază în scaunul alb…
Poem de dragoste scris neglijent într-o zi oarecare
cum îţi mișcai șoldurile, de la o margine la cealaltă a zării luna se unduia şi ea a dorință plutea în aer vraja carnală taina mai trecea în goană tropăind și un pâlc de fluturi apoi caii cârduri cârduri şi copitele lor de fum cu potcoave de ger loveau în cer cu potcoave de fier bântuiau câmpia dar și amintirile copilăriei și herghelia de mânji din oasele luminii hârjoana lor Doamne, câtă bucurie! priveam de sub pruni cum tulbură tihna doi guguștiuci mi se umezesc palmele de atâta așteptare de atâta singurătate și de atâta tristețe în lumina căpruie a ochilor tăi noaptea își trăiește ultimele ore tu alergai în…
S-ar putea să-ți placă și
Poveste din ţinutul bătrân
Poemele pandemice, poemul șase
Să ne trăiți, tovarăși!
Oglinzi oarbe
în fiecare noapte călătoream din oglindă în oglindă și cum mă vedeau toți deveneau fericiți femeile își scriau pe fața oglinzii cu rujul numărul de telefon cele mai curajoase dintre ele îmi arătau sânii coapsele sau îmi făceau complice cu ochiul până când într-o noapte m-am rătăcit și am rămas blocat într-o țară a nimănui unde totul e încremenit un mare nimic de parcă eram prizonier într-o gaură neagră fără sfârșit de când mă știu în mine zace un urlet pe care abia reușesc să-l țin ochii se umpleau de întuneric nici să plângă nu mai putea stau îngroziți în tocul ferestrei sau se lipesc de pereți am început iar…
Prea mult alb în albe vise
de-a joaca jocului – experiment prea mult alb în albe vise doar cuvântul doar cuvântul acolo întoarce vântul plânge luna sună plânsul spații întinse, albe, triste prea mult alb în albe vise bântuite-n nopți ucise de feciori cu plete ninse suflete reci zdrențuite de fecioare nenuntite conspirând o floare rară albă pură o candoare spații întinse, albe, triste prea mult alb în albe vise luna ascunsă pe sub poale uite moare uite moare albă pură ce candoare! am o lună am o floare gingașă toată brumată în grădina zbuciumată o fecioară-ngânată sâni în mugur fructul crud și nu mai vreau să te aud spații întinse, albe, vise prea mult alb…
Du-mă departe cât mai departe de viață și de moarte
mă întrebi cum e să te trezești trist în fiecare dimineață să vezi lumea prin crăpăturile pleoapelor ori să fii încă din somn beat să aluneci în vomă să cazi fulgerat sau să te lovești crunt de-o mirare de o șoaptă de un păcat nu știu îți răspund am început să iubesc că mă trezesc în fiecare dimineață și-mi este îndeajuns plus că văd doar degetele tale cum scormonesc demonic în vânt o doamnă mi-a scris că nu ar strica să iau câteva lecții de dans și ori de câte ori îmi va bate în ușă să o invit la vals i-am răspuns că altădată aș fi preferat o partidă…
S-ar putea să-ți placă și
Au înflorit în mine prunii…
Poeme apărute în revista Viața românească
Fantezie în două acte
Izgonirea din rai nopțile mele de coșmar
niciodată nu am reușit să-ți povestesc despre lupii blonzi cu bretoane și ochelari mov încălțați cu bocanci uriași soldățești și cum îmi bântuiau cu zgomot somnul și cum inima de spaimă se desfăcea în bucăți de lumină și întuneric la greu dar nici despre îngerul trist nu ți-am povestit îngerul cu aripile târșâindu-le după el lăsând în urmă o dâră lăptoasă de durere și ger și nici despre sticla cu vin care fix la ora trei se insinua lângă mine în pat cerșind sex sau cum mă loveam de scaun ca de un zid și mă împrăștiam pe covorul de iută sau cum visam herghelii de fluturi te mai visam…
S-ar putea să-ți placă și
Gând a nedumerire în roz
Priveghi
Tulburare de depersonalizare, derealizare și un fetiș cu o stripteuză
Zboruri lucrate cu mâna și întâmplate în cerc
tu mă întrebi cum și când să începi și dau din umeri a nefiresc sau îți vorbesc despre anotimpul sfârșiturilor ca despre o bucurie nestăpânită vara e și ea un timp uneori nesfârșit alteori viața începe cu moartea și ne bucurăm trupurile noastre ascund răni neostoite fiul a ucis pasărea purpurie în zbor fiul nostru cel rătăcit și ziua începe aproape violent cu râsul meu și nici măcar nu știu de ce obosesc aproape incest urcă cenușa urcă nefiresc și nopțile sunt lungi ca niște săbii de fier de ce ne sunt cântecele somnoroase și grele, mai întrebi Dumnezeu începe Geneza cu propriu eșec cu Adam cu izgonirea din rai…
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
