Petre Ioan Crețu

tu te îndepărtezi încet încet egal și implacabil cu strada mea în piept și strada brusc a încărunțit și nu mai am puterea să te strig și nu mai am puterea să te întorc și nu mai am puterea să te rog și nu mai am nimic ce să te rog și nu mai am nici ce să plâng și nici nu mai pot să te plâng nimic nu mai am încremenit în propria-mi nemișcare lipit de zid lipit și de uitare și umbră mi se face în zare și am muțit și am orbit o, degetele mele reci și neclare neputința mea se pare e bănuțul de dat bănuțul…

este ceea ce se numește astral transformarea completă a omului în lup de câte ori poți mi-a spus un bătrân de la noi din sat – care a fost odinioară paznic la bodega de stat când m-am îmbătat prima dată aveam treisprezece ani – mi-a zis moșul că e extraordinar să pot să-mi îmbrățișez umbra și dacă voi reuși voi deveni dintr-odată liber cu adevărat și soarta mi se va modifica din victimă în învingător și sângele tot mi se va schimba în sânge de zeu – lup cu ochiul stâng în flăcări cu ochiul drept de lut și părul roșcat în fiecare noapte cu lună plină mă duc la…

oare unde se ascunde tristețea singurătate cobaiului din cușcă singurătatea puiului de cuc în cuibul străin dar răutatea, dar veninul din ochiul șarpelui învins? ascunsă printre ierburile grădinii privești cum submarinul își flutură aripioarele mici și cum se pierde printre cârdurile de gâște printre cirezile de zmei în ultimul împleticitul și anemicul zbor suntem deja obosiți sunt deja bătrân ca niște piese de șah roase parcă de vremi deși dacă aș putea să mă ascult m-aș înțelege aș deveni imun parcă în cartea asta scriai despre roți despre rostul lor în lume despre implacabilele rostogoliri despre morți despre faptul că oamenii nu mai sunt oameni doar trupuri golite de har…

atât am plâns unul în altul și-am nins cât pentru o iarnă tristeți bolnave tristeți de Bobotează ca un șarpe vinețiu strada pustie ni se târăște aiuritoare pe sub picioare pe cerul căprui zboară un pește cu aripi rozalii și guler din dantelă se-aude încet din depărtare apropiindu-se amenințătoare haita de lupi cu ochi de foc cu colți și gheare și viscolește în noi cu disperare apoi pășim cu frică în somn și ne vom rătăci unul în altul  

înspre dimineață la masa mea venea mai mereu bețivul satului așa i-am zis eu cu mirosul lui de acru de viu mort îmi vorbea mereu despre locul unde făcuse armata la graniță cu rușii undeva aproape de Iași unde femeile aveau ovarele pline cu flori iar noi soldații, îmi zicea entuziast aveam burțile pline cu fluturi și rom ieftin și gata să ne dăm viața pentru țară și sex eroism inutil așa ne-a trecut ca nimic definitiv tinerețea acum eșuați într-un bar meschin cu privirile sprijinite vremelnic de un hidrant ruginit suntem amestecați de-a valma curve și bețivi bolnavii timpului abstracți și ratați unii cu ștaif alții doar eșuați ne…

femeie cu trupul mirosind a iarbă și cu degetele umbră înfășurată în giulgiul umed al ploii ploaia care desface noaptea de zi întunericul de lumină zâna nopții fiica morții și cum îmi spală ea fața cu rouă și mâinile și umerii și buzele și ochii cu lacrimi să-mi acoperi privirea te rog cu bănuți de aramă ca nu cumva să rătăcesc așa fără de seamă între lumea de aici și lumea ailaltă deși timpul meu s-a dus așteaptă-mă, revin focul s-a stins demult deasupra mea cerul s-a deschis și pășesc în lumină și pășesc în liniște pășesc în bucurie mâinile îmi sunt lungi privirea scotocește senină și se aud voci…

e vineri e noapte și e zgomot mult zgomot în cafe-barul despre care îți spuneam unde femeile își aruncă la intrare aripile de îngeri peste hidrant apoi își îmbracă chiloțeii roz chiloțeii de dans iau și câte o vodcă o dau peste cap după care plonjează mortal în ringul de dans deja eram beat când parcă din neant ai apărut în fața mea ca o zână o zână voluptoasă cu ochelarii pe nas și privirea joasă, râdeam neîncetat și-abia te întrezăream prin ceața de fum fum de țigară aburi de alcool și muzică deasă te-am invitat degrabă la mine sub palton era o iarnă friguroasă o, și noaptea asta noaptea…

(bestiarul de pe caisului doi) sălbatic printre pruni înfloresc primele flori de cireș iar vrăbiile tinere visează la feți frumoși înalți în blugi și bărboși neobișnuit și adormit pe iarba cosită se-așază un fluture alb: vântul îi trece prin aripi iar vara sună din greieri puternic iar când se face toamnă aceștia obosesc mai dau puțin din aripi apoi se rostogolesc direct în iarna morții încerc să pun în cuvinte bătăile inimii în timp ce urc pe muntele sânilor tăi urc pe sfârcuri apoi citesc versurile abia scrise și mă rușinez: un gând cu tine face cât toate cărțile citite de mine până acum și se pare că nu glumesc…

de cele mai multe ori stau singur la masă cu sticla cu vodcă în față fumez mult de obicei țigări rulate cu privirea în gol și cu gândul rătăcind prin lumi ciudate cu care niciodată nu reușeam să mă împac la masa vecină beau trăscău de corcodușe seară de seară trei tractoriști și care de obicei vorbesc despre Basho și alte nimicuri e o încântare să-i asculți în seara asta discutau aprins despre alterarea sufletelor și despre ritualul reînnoirii trupului și al spiritului alergând desculți prin iarba proaspăt cosită cel mai scund dintre ei a început să povestească despre jertfele soțiilor de samurai care linișteau poftele și trupurile obosite ale…

îi simt prezența mamei prin casă din ce în ce mai des parcă-i și văd trupul lăptos ca de ceață cum se prelinge lin prin încăperi îi zic sărut-mâna când cred c-o întâlnesc nu mi-a răspuns niciodată în schimb din când în când îi aud oftatul cum se lovește de pereți apoi cum îmi zdruncină ochiul și lumina pâlpâită de bec și se face brusc frig iar icoana cusută de mână de mama cu acul se aprinde și arde cu flăcări verzi