Petre Ioan Crețu

(Vis I) eu în capul patului încremenit într-o spaimă cumplită cu trupul rece de gheață atâta liniște îmi pare aud doar fâlfâitul flăcării lumânării din mână ca rostogolirea unor șoapte șoapte șoapte în salonul ATI salonul înstrăinat și mirosind a moarte nu știu de ce dar buzele îmi sunt fierbinți chiar fremătătoare și crăpate de dorință și gura strâmbă într-un rigor mortis nu te mai știu

el e cel care îți va vinde funia înainte să te spânzure cu ea bine ai venit pe pământ ia și tu un loc în lume și ai grijă nu te îndepărta prea mult de cruce îți va veni rândul curând cel mai bine ar fi să locuiești în aceeași casă cu mine îmi zici subțire printre dinți te sperii că plouă și ne ascundem în somnul oglinzilor ca într-un vis urât glisez mie îmi place felul tău de a-ți pica cerul în gură ori de câte ori te gândești la mine ca la fructul interzis sau cum îți alunecă cuvintele mele printre coapsele fierbinți și toate astea se vor…

m-ai întrebat odată cum poate fi ștearsă urma de zeu ascunsă de un înger în umărul meu și nu am știut ce să-ți spun cum nici nu știu pe unde rătăcesc și cât de greu îmi simt trupul și că de un timp nu am mai zburat câtă jale a curs pe acoperișuri pe ascuns dar și câtă lumină am plâns în hohote lungi de întuneric steril din tine se rostogolesc caldarâmuri bolnave în timp ce vrei să fugi din gândul și satul meu unde amintirile sunt vitralii subțiri iar pietrele sunt biciuite de îngeri până la firul de nisip prea mult timp am stat sub aripa ta ca într-o…

tu îmi picurai venin în urechea mea dreaptă eu mă întind obosit peste nervii întinși gata să plesnească la fiecare adiere de vânt sau doar la o batere de aripă în fereastră dau din mâini bezmetic ca un fluture beat năucit de becul electric și mă învârt în cercuri din ce în ce mai mici din ce în ce mai repede poate ar trebui să scriu despre singurătatea firului de iarbă răsărit într-o dimineață pe piept printre firele de păr plictisite sau despre tulburarea câinelui șchiop crescut în mine și despre care încă mai cred că mi-a fost dat drept răsplată pentru că vâslesc zi de zi fără noimă în…

se pare că timpul a aparținut morții încă de dinainte de Dumnezeu și moartea l-a purtat după ea legat cu aceeași sfoară e adevărat am o funie mai bătrână decât timpul și nu știu ce să fac cu ea mie moartea îmi pare o femeie de treabă m-a invitat odată acasă la ea fără să știu cine e abia mult mai târziu când mi s-a arătat pentru a doua oară am înțeles unde am fost cum îți spuneam m-a invitat în casă am băut o cană de ceai și am mâncat fursecuri apoi mi-a arătat apartamentul era la etajul doi cu fața spre școala de fete cel mai mult și…

sunt foarte trist de fiecare dată când cineva își taie din mine fără să mă întrebe o halcă mare de lumină sau de vise trei ics sunt foarte trist

toamna a cuprins tărâmul de umbre țara nimănui unde nici viață sau speranță nu-i unde timpul și spațiul nu au valori și unde se întâmplă în acelaşi timp toate ororile lumii lumea care a fost și cea care va fi unde sufletele fără rost sunt adunate de îngeri și așezate unul câte unul în rafturi din oase subțiri de păsări călătoare unde întunericul se hrănește cu amintirile din noi sau cu veștede și crâncene erori și nici nu simți cum tristețea se strecoară sub sânul tău stâng iar vântul sculptează de zor somptuoase biserici în noi copacii își plâng de pe acum și frunzele și cucii iar din mine copilul…

(Voluspa ) pășeam în somn mereu pe aceeași partea a umbrei la braț cu Tyr și Bragi zei nordici și semeți urla de spaimă lupul strivit de lună pe asfalt apoi țipetele de argint în noapte ale păsării rock cu aripile ei fabuloase și cu clonțul de fier cu pieptul despicat de lancea zeiței morții Hel ar trebui să privești înapoi peste umăr ca să vezi cum alergam pe străzi înnebunit și năuc tot coborând cu fiecare pas în mine ca într-un mormânt și cum se-ndura în milostenia lui de fiecare dată cerul și mă urca încet încet la el cred că am făcut o obsesie pentru blugii tăi îmi…

Cântic cules de mine de după colțul casei aeeeia iți defrișam neghiob prosia iubește-mă zic buzele-ți sublime mi se scula un dor nebun de tine cu gura strâmbă ți-am deshumat sărutul tot încercând de zor inputul iți defrișam neghiob prosia aeeeia aeeeia în zile șchioape iți pliveam prosia eu sunt tot singur fiară în izmene plângând de dorul tău anadiomene și soarta ștreangul ei îl strânge și ochiul meu de-a pururi te plânge în zile șchioape iți pliveam prosia aeeeia     PROSIE ~I f. pop. Teren agricol cultivat pentru prima dată după ce a fost lăsat un anumit timp pârloagă. Imaginea este o reformulare după tabloul lui Goya „Saturn…

uite cum trec anotimpurile peste oasele mele și cum lasă în ele urme adânci ca de șenile de tanc Tiger grele mamele își plimbă fiii în cimitire și plâng prin poduri de fum poetul își târâie versurile albe ca pe o bilă neagră legată de picior sau ca pe niște lanțuri și ele zornăie strident neînchipuit de greu se mai aud și pași târșiți pe coridoare și poștașul țipând și fata firavă cum moare și cum uitarea roade din tine femeie cu grijă așezată pe raftul de scrum nici nu știi cât o să te doară cuvântul nespus dar și amintirea țigării fumate pe balconul strâmt în hotelul de aer…