No man's land
Fluturi de sticlă
Poezia face parte din grupajul de 5 , grupaj premiat cu Premiul „Ilie Constantin” al Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România (USRo) , la concursul literar cu tema „Distanța”, 2020 între bine și rău locul meu aici casele nu au ferestre nici uși nici pereți tot aici îmi voi chema curând prietenii cei mai buni ne vom vopsi sufletele cu urme de ruj și vom bea tot soarele și vin spumos am să-ți vorbesc despre omul singuratic și orbecăiala lui din oglindă apoi cum o moarte înceată și un virus perfid își arată dinții mai fâlfâi din mâini cât mai pot și se face mâine ce să-ți…
Marginile fragile ale întunericului din noi
de-a lungul marginii fragile ca o linie subțire care desparte întunericul de lumină unde nefilimii, acei uriași însetați de sânge și de ură zămisliți din femeile lui Noe și îngeri căzuți stau scut neobosiți părții mele de lună ce zici, te încumeți să treci din lumină în beznă cu sânii înfășurați cu vânt biciuiți de părul tău blond ca de un bici unde suflete violente paznici și ele mă împresoară ca un zid gros și mă țin de mână? unde lumina e fructul întunericului înnegrit în ochii mei căprui pentru ziua când pașii tăi către mine dansul vieții neprețuit vor trebui luminați ca să mă poată ajunge la fiecare călcătură…
Poveste din ţinutul bătrân
ţin în pumnul strâns cu grijă tot întunericul lumii ca nu cumva să se prelingă să nu ajungă în rana din suflet urme de cioturi de aripi am pe umeri şi multă multă furtună din prea multă durere dragostea noastră se face întuneric și tot încerc să te ademenesc în partea mea de lună tărâmul unde sunt și zeu și rob capcană şi temniţă sunt necuprinsul și te țin de mână m-am trezit deodată speriat păstrător de întuneric hăituit şi pierdut în satul bântuit din câmpia mea bătrână unde caii se învârt în cercuri desenate de mână din fântânile săpate ţâşnesc hălci mari de iubire și lumină și ură doar…
Muşcată roşie sub un soare albastru
prinde-mi pe umeri un corn şi suflă zic îngerului meu adormit în oala de fier cu mânere de plută și a suflat și s-a făcut moarte un dor mi se tot umflă pe sub coaste pe sub subsuori trec armate inceste de greieri beţi cu arcuşuri din oase de peşte atunci pășesc timid în afara trupului meu în afara poveștii noastre unde în fiecare seară iarba îşi învaţă coasa pe de rost unde mai țipă și un cuc în amintirea mea amară și iar sună din corn îngerul și se face seară acum nu se poate să îţi scoţi ochii şi în acelaşi timp să refuzi să vezi cum oraşul…
Asistenta cu sâni de cauciuc
în fiecare dimineață stau cu privirea lipită de geamul murdar spre răsărit în salonul unu etajul trei în spitalul de boli cu silabe de sânge prelingându-se pe holurile reci în apele verde murdar ale mării tu pluteşti bezmetic și te lovești de valuri parcă ești o corabie eșuată nălucirea mea floarea înecaților rămășița nopții peste zi – în fiecare noapte, înainte să adorm îți spun în gând că te iubesc apoi visez cum zbor peste trupul tău. se tot aude dinspre mare un huruit și cum în stabilopozi trosneşte betonul pescăruşii desenează pe cer o dimineaţă mai rea decât moartea o asistentă m-a luat pe după umeri apoi în brațe…
Circul
Motto: „Stam singur lângă mort… și era frig… Şi-i atîrnau aripile de plumb” George Bacovia cred că nu am curajul nici măcar să clipesc de frică să nu mi se închidă pleoapele peste nimicul rămas cu zilele pline de nopți în timp ce descântam ploile de furtună nopți încărunțite brusc de spaime și ură nopțile lupului din om uite ce fiară e luna în ultimul pătrar tulbureala ochilor mei privirea năucă și ne tot cresc rădăcini adânci până în suflet cum aș putea să sfâşii pleoapele căzute peste ei și să mă nasc din nou copil cu stea în frunte? toată ziua mă holbam…
Împăratul ceții
e atât de minunat să desenăm cu creta pe zidurile spitalului chipuri de îngeri și pereții să se destrame ca un fum ori să cadă brusc rostogolindu-se în mare apoi toți bolnavii să ne încolonăm pe faleză și cu asistenta șefă în frunte să ne pierdem printre femei frumoase în costume de baie în fiecare noapte ne întorceam toți în locul unde a fost cândva spitalul ne țineam de mână și așteptam asistenta şefă să ne dea din bol tramadol în dimineața asta m-am uitat în oglindă și m-am văzut copil pe când aveam patru ani și știam deja să citesc întrebarea este dacă am sfidat timpul și m-am întors…
Ninsori în luna august
uite cum viscolește în noi parșiv și cum ne troienesc amintirile peste timp îngerii zăpezii încremeniţi în starea de dud frunza lui apoi borangicul înfipt în tâmplă cât e de frig tu te înalți în mine pe furiș apoi ne împletim unul altuia aripi deși toate iubitele mele s-au adunat sub pruni unde repetă de zor scrâșnind moartea apoi învierea pentru marele spectacol care va veni te înfurii cumplit apoi îmi zgârii adânc cu unghiile sufletul ca o icoană pictată pe un ciob de sticlă plânsă ninge subtil peste noi nostalgii și august ne frige sub tălpi drumul pustiu
Ding-dang
doar să-mi fi spus și te-aș fi urmat oriunde aproape umil bolborosind poeme fără noimă în barbă aș fi evadat din casa de bolnavi unde am fost răstignit într-o toamnă beteagă și unde mi-au șters de pe umăr însemnele de zeu unde se aude trist în fiecare clipă ding-dang pe holurile reci și unde fluturii șchiopi săvârșesc dansul împerecherii urmat de căderea aceea îmbrățișată apoi se sinucid lovindu-se cu toată puterea de zid cu o frenezie teribilă și greu de închipuit unde asistentele blonde se înfrățesc cu bolnavii firavi și se rostogolesc printre ace fiole și feșe tot șoptind pătimaș în urechi povești despre zâne desfrânate și zmei spitalul meu…
Nedumerire sau marină doi sau…
mă cutremur şi mă urlu ca un lup pe nisipul ciobit și ud unde urmele pașilor tăi sunt spălate cu furie de valuri rătăcesc cu ochii înfipți adânc în scoicile sparte și ei scânteiau ca niște lumânări focul lui Dumnezeu cu care Ezechiel căra lumina dinspre înviere în moarte un du-te vino continuu de furie și speranță sunt atât de multe locuri copleșite de uitare cu alge uscate împletite de vânt și risipite nostalgic pe dig buzele mele îți sărutau soarele și marea de pe sâni vântul fierbinte ne răscolea carnea ce trupuri flămânde și însetate creșteau în noi! am rămas cu o jumătate de răsărit în palme și nu…