Poezie
În aşteptare
acum trebuie doar să aştept îs curioasă unde m-o prinde pe firul ierbii viaţa de pe urmă și să sper că am fost visul ce m-a visat când m-a creeat. urc şi plâng şi-mi plânge iarba. Iulia Nicolau – Crețu
Printre rânduri de nori și curcubeie
scriu folosind cuvântul ochiului și cu coaja lui transformată în pleoapă câteva clipiri de cer și mi-e albastru și destul și uneori roz. Iulia Nicolau – Crețu
S-ar putea să-ți placă și
tab
În aşteptare
an overlay of the stillness of the shadow
Gând
the apple and Eve
Genele Evei
Gând
probabil voi continua așteptând chiar nemaiașteptând nimic nici un sentiment de împreună nici timp de calitate doar o suprapunere a tăcerii a nemișcării a umbrei. Iulia Nicolau – Crețu
Poem încă nedefinit
unde câmpia ca un animal rănit cu respirația stinsă apoi risipită în cârduri de ciori s-a dus și toamna purtată de iarnă de subsuori ca un poem amar mâhniri fără sens ca dincolo de ploile mărunte sau tulburate fântâni sau lanuri putrezite de porumb care tot plutesc peste sat purtate haotic de vânt cum și dincolo de tristețile lunii noiembrie, puse în aspre cuvinte niciodată rostite și care se tot întorc și ne cuprind în îmbrățișări din ce în ce mai violente sau doar confuze întunericul veșnic și frigul din el nu mai e deja duminică în noi
Gând a nedumerire în roz
(jurnal într-o doară /scris în fiecare seară) într-o noapte cineva mi-a lipit pe ochiul stâng o folie roz e drept că nu prea mai pot să deschid ochiul dar asta încă nu mă deranjează deloc în fața spitalului municipal au răsărit peste noapte câteva cruci de lemn cioplite cu barda și vopsite strident doi doctori şi o asistentă îmbrăcată într-un halat roz au început să caute pe plajă semințe de îngeri pe care să le sădească printre crucile abia răsărite să le poarte noroc Nichita, nu vrei un câine? uite, l-am dresat să nu mai latre la lună dă doar din coadă cuminte şi udă cu sârg toţi pomii cu…
Până și chitarele plâng
de un timp lumea își poartă războaiele în mine și ele se întâmplă mereu numai noaptea când luna e în flăcări iar cerul se umple cu suflete zdrențuite de gloanțe și multă moarte se întâmplă în sufletul meu fără să mă întrebe nimeni nimeni dacă vreau sau dacă pot și îmi este din ce în ce mai greu să le duc pe toate mă împiedic, cad și merg cu greu calc neputincios peste trupurile tinerilor frumoși ai lumii asta blestemată și ei putrezesc în oasele mele în loc să stea acasă în loc de săruturi gura lor mușcă țărâna trosnesc șrapnelele în noapte și mâini și picioare zbor ne înaripate…
Mănunchi de lumini în ziua de treișpe
pe sâni îţi presăram fluturi curcubeu apoi petale parfumate de trandafiri sălbatici şi te sărutam pe tălpi pe glezne pe coapse și pe umeri pe sufletul tău de ziua împăcării pulpele îţi ard a dorință cârlionţi de iarbă crudă ţi se împletesc pe glezne sărutul tău e parcă cu o mie de guri flămânde suferinde şi te cuprind febril cu brațele hămesite tulburate de gând eşti jumătatea mea jumătatea aceea divină din om sunt jumătatea ta de cerc jumătatea de lumină înfășurat cu umbră peste umeri misterios o mie de îngeri au picat din cer toți deodată în iarba pătată cu stropi de întuneric rece și greu te-am tot căutat…
se rupe în fâșii carnea trădată
țipă în mine bezmetic noaptea și boala și moartea cu părere de rău mi se rupe în fâșii carnea trădată și oasele se sparg ca lovite de-un călău cu roata întărită cu pinteni de fier cu greu îmi țin urletul și plânsul mândria mea de bărbat călit în dureri îți este milă de mine uneori plângi întristată tăcerea se așterne pe străzile înfundate îmi strâng pumnii scrâșnind până când țâșnește din ei sânge amestecat cu lumină spectacol tragerii cortinei definitiv în mine se aud degrabă și laolaltă trădările și orele lungi asudate în ciudă și peste voința noastră trupul se odihnește pe umăr de furtună s-o facem lată îmi zici…
Gând pervers cu o maseuză și un bărbat blond
tristețea zilei apoi nimicul din noi eu stând pe balcon ca în fiecare dimineață cu soarele în ochi iar în salonul unu maseuza își plimbă mâinile ușor pe gambele APOI pe tălpile bărbatului blond paralizat pe viață de la mijloc în jos maseuza e planturoasă are coapsele lungi prin halatul alb străveziu se ghicesc sânii obraznici cu sfârcuri rozalii iar mâinile îi urcă șerpuind tot mai sus și mai sus mi-e sete şi gem tremur ușor mă tulbur transpir tălpile bărbatului blond asudă brusc și abundent orgasm săvârșit mister gâfâi și mă sprijin ușor de stâlpul ferestrei de la etajul trei
Poemul care trage cortina
de un timp mă bântuie pești albi apoi îmi țâșnesc prin ochi și se lovesc de lumină ca de un zid și mor barba mi-e plină de solzi albi și de cioburi mici de lumină mă simt atât de singur abandonat la masa din colț la intrare lângă hidrantul roz și tonomatul care nu mai cântă din când în când mai vine barmanul să-mi aducă altă sticlă și să-mi ia banii: sfârșitul călătoriei în noaptea asta și rece de iarnă alburie sunete aspre se aud dinspre grădină suflă puternic vântul parcă ar viscoli cu bucăți enorme de gheață albăstrită de frig în geamul ferestrelor au înflorit bujori albi cu flori…
