Petre Ioan Crețu

taina câmpiei otrăvită de cuci – cum smulgeam noi hălci de pâine din ea până la spic și ne durea carnea ca o rană sunt lampagiul beat și adormit sub mirosul zăpezii de trudă doar o urmă de timp doar o urmă câmpia chircită sub umbra din noi uscată de vânt arsă de ploi noi murim strâmb desfiguraţi şi goi cu carnea desprinsă cu ochii şuvoi cu oasele albe bieți strigoi munţi de plastic au crescut sub brazdă iar noi noi desenam curcubeie din peturi multicolore şi-am plâns frumos şi ne-am bucurat sub lumina de seră tu eşti Sodoma, Gomora sunt eu cu noi vin corbii cu clonţul de fier…

toată durerea mi se scurgea subtil în pământ prin picioare ca şi cum ar fi nişte ţevi prin care curgea trosnind noroiul din cer stăteam cumva agăţat de moarte ca de frunze şi nici nu ştiam că durerea provoacă dependenţă sevraj sau nemurire e atâta măreţie în plâns şi văd cum cresc rodii în crug şi parcă nu-i de ajuns am văzut odată cum morile îşi ridicau fustele şi plecau în câmpie săltând apoi se transformau în sperietori pentru păsări nu mă miram, mă aşezam lângă ele şi fluieram după ciori până îmi amorţeau buzele de atâta șuierătură apoi mă spălam cu ţărână pe faţă până prindeam rădăcini poate aş…

Vedeam cum îţi urcă pe pulpe ierburi înalte Cum îţi strălucea pe piept roua şi-n ochi o pată de înger pe gât ai un contur de buze străine o rană iar ura ne desprindea violent de pe oase de pe buze În pat rămâneau doar două urme tu sângerai în biserica din umărul meu în altarul coastelor mele ştii, pluteam fără ţintă în orb mă prelingeam lichid prin găvanele arse de lună şi mă îngânam şi respiram toţi prunii de sub brumă. Deodată mă desprind a vătămătură căpruie mă curăţ de praf mă curăţ de lumină e aşa de prea multă moarte strânsă în mine şi lupi sfâşiaţi de hoardele…

tu baţi cuie groase în cer până în măruntaiele norilor chiar şi mai adânc de care vrei să agăţi îngeri prinşi în capcane de fier gânduri rătăcite și ele în crug poate și un vis în care se făcea că un şarpe venea prin iarbă şi ţi se încolăcea pe glezne apoi te muşca de pulpă ceva mai sus după care zburaţi în înalt până acolo unde ai bătut cuiele alea în văzduh cu grijă iei şarpele și îi faci un nod şi-l agăţi apoi iei îngerul atârnat de un alt cui şi-l obligi să-ţi tragă otrava din pulpă până când se va albăstri şi se va face strigoi îngerul…

la mine a venit un înger cu luna în spate să mi-o vândă pe nimica toată poate ar fi trebuit să-i cumpăr chestia aia ciudată din spate care-i creştea întruna ca un cancer absurd bubos și imens şi luna se făcea cât luna îngerul nici nu se mai zărea de sub ea poate plecase sau poate a adormit, cui îi pasă? Numai că de atunci în faţa porţii mele creşte continuu luna şi toţi mă ocolesc

clocoteşte în mine mândria de orb şchiop uite cum se face ea stâlp temelie cioplește-mi pe umeri un corn şi suflă zic îngerului din oala de fier cu mânere de plută cum mi se umflă bobul de orz pe sub coastă în burtă pe sub subsuori trec armate inceste de greieri beţi cu arcuşuri din oase de peşte la televizor despre învăţături apocrife vorbeşte un orb iarba îşi învaţă pe de rost coasa ştiai că veşnicia a înflorit în spatele câmpiei în tufişuri ca niște catedrale cu ferestre arzând? nu se poate să îţi scoţi ochii şi în acelaşi timp să refuzi să vezi cum oraşul se pierde încet cum…

ţin în pumnul strâns întunericul cu grijă să nu se prelingă până în rana din umăr – urme de cioturi de aripi şi multă furtună – din prea multă lumină fărâma asta se face întuneric ademenită în partea mea de lună capcană şi temniţă nebună m-am trezit speriat păstrător de întuneric hăituit şi pierdut în satul bântuit din câmpia bătrână unde caii se învârt în cercuri desenate de mână din fântânile săpate ţâşnesc hălci de lumină fluturi firavi în ninsori obosite femei uitate de lume cuci rătăciţi din cimitirele păgâne când mă încumet să te chem mi se frâng deodată uimirile ce murmur mă înlănţuie cu lut un înger căzut…