Anatomia desprinderii: Răni, exil și regăsire în „Scrisori către Sofie”
În peisajul literar contemporan, Scrisori către Sofie, cartea de debut a prozatoarei Camelia Zrain, se impune ca o carte-confesiune de o sinceritate poetică rară, o veritabilă elegie a vulnerabilității în care introspecția devine formă de supraviețuire. Depășind granițele unei simple narațiuni, volumul se configurează ca o călătorie inițiatică prin straturile adânci ale memoriei, ale feminității și ale traumelor interiorizate. Fiecare fragment se transformă într-o oglindă a dualității — între ceea ce suntem și ceea ce credem că suntem, între realitate și proiecție — invitând cititorul să pășească într-un labirint afectiv unde iubirea nu este întotdeauna salvare, ci adesea provocare, confuzie și dezrădăcinare. Rădăcinile și baobabii traumei transgeneraționale Prologul psihedelic…
Despre imperfecțiune și gestionarea existenței omului în univers
Dacă omul ar avea amândouă mâinile libere, ar face prea multe greșeli adică de două ori mai multe, mi-a zis vecinul peste gard. Gândește-te, a continuat el arătând cu mâna liberă spre un nor care picotea plictisit pe cer, cu o mână legată, eu sunt forțat ca din noianul de lucruri pe care ar trebui să le fac, să le aleg doar pe acelea despre care se presupune că ar fi esențiale. Nu pot să fac totul, așa că las viața să curgă pe lângă mine, fără să o tulbur cu lucrări și întrebări idioate. Vecinul vedea în mâna legată la spate un fel de arbitru al libertății și al…
Arheologia capului plecat
În satul meu timpul nu se măsoară în ore, ci în greutatea respirației primarului susținut de șeful de post. Se crede despre sat că nu ar mai aparține lumii timpurilor de azi, ci că s-ar prelungi într-un spațiu de dincolo de ce suntem noi în stare să ne închipuim și unde niciodată mâna noastră nu va nu putea pipăi pentru că dintotdeauna atingerea înseamnă cunoaștere. Există o filosofie a ceea ce nu atingem, îmi spunea într-o seară un vecin, pe când umbrele copacilor se lungiseră ca niște degete care caută un sfârc, degetele noastre sunt de fapt singurul organ care poate percepe infinitul și nemurirea, suntem întregi doar prin ceea…
Teoria echilibrului din sat
Vecinul meu a ajuns la concluzia că dacă și-ar dezlega mâna de la spate, lumea s-ar răsturna ca o căruță cu fân căreia i-a sărit o roată. Vezi, îmi zice el în timp ce privea uimit cum o găină se plimba prin ogradă cu seriozitatea unui plutonier neamț din al doilea război mondial, liniștea satului este o chestiune care ține numai și numai de greutatea mea, pentru că dacă m-aș întregi, adică dacă mi-aș folosi și mâna asta inutilă, aș deveni prea greu și m-aș afunda în prima zi în țărână până la genunchi și tot așa până când aș dispărea din peisajul satului nostru ceea ce ar contraveni regulamentului…
Privește cât de frumos dorm degetele mele pe sânii tăi
„O poezie de dragoste intensă, senzorială, în care tandrețea și vulnerabilitatea se împletesc într-un tablou delicat și intim. Versurile explorează apropierea dintre el și ea cu o delicatețe profundă și fragilă.” Kranitz În fiecare noapte te visez în bucătărie cum stai la masă și vorbești cu mine așa cum vorbești mereu oriunde ai fi, de fiecare dată când te visez se întâmplă ca afară să plouă și în lumina felinarelor din visul meu picăturile ploii se văd urcând cu viteză la cer și nu mă mai satur să te privesc . Tot în vis îți văd buzele cum șoptesc cuvinte neînțelese și te mai văd…
Poem despre un tramvai și despre pescărușii care își învață puii să zboare
La rugămintea Învățătorului toate geamurile din satul meu au fost vopsite cu întuneric asta pentru că lumina îmi face rău așa cum îmi fac diminețile fără tine – arunc la întâmplare brațele larg să te cuprind ca apoi să te învârtesc până când odată cu noi se vor învârtii și lucrurile care ne înconjoară într-un dans teribil – prunii din cărțile mele vin pășind ușor hipnotic și ne împresoară apoi se opresc și se apleacă împotriva vântului și al frigului să ne fie pază. O umbră s-a ivit brusc la fereastră și nu e îngerul meu și nici îngerul tău și nu e nici măcar tramvaiul menit să ne neliniștească…
A doua zi a cârtiței sau despre visul pe care îl voi visa în somnul din care abia ce m-am trezit
Azi noapte m-am gândit la tine în vis, visul acela de care ți-am mai vorbit și în care îți șoptesc cuvinte frumoase și dulci, vorbe tainice de iubit, iți spuneam și că ochii tăi căprui sunt cei mai limpezi ochi pe care i-am văzut vreodată și în care m-am ascuns ca apoi să-ți simt trecerea degetelor tale peste fruntea și peste ochii mei flămânzi ca brusc să-mi aduc aminte că abia acum voi adormi și în somnul care va urma voi visa tocmai visul pe care ți l-am povestit și asta mă nedumerește și mă face și fericit și trist pentru că știu încă de când m-am născut că tu…
Amintiri cu flori de prun și nuditatea melcilor culcați pe o frunză
Toată viața mi-am iubit la nebunie prunii și este atât de multă poezie în această iubire încât nu a mai fost nevoie s-o scriu, visez și privesc prunii înfloriți și este atât de multă poezie în florile de prun încât nici nu mai e nevoie s-o scriu – în livada de pruni există câte un poet pentru fiecare prun poeții poartă în ei o singură poezie pe care nu trebuie s-o scrie, stau fiecare în dreptul prunului lor și respiră – îmi amintesc cum mă jucam în copilărie și cum priveam aerul înmiresmat din grădină și cum moartea, încă o copilă mă chema să mă învețe jocuri noi și cum…
Închiderea cercului, poem scris pentru Liublia
Pășesc în întuneric ca să mă ascund speriat în spatele lui abia sosit din frică și nu știu de ce vreau să te hrănesc cu fricile mele pe care le rup ca.pe pâine hrănește-te ca și cum e carnea mea îți zic și din spatele întunericului îți cer să-mi povestești cele mai îngrozitoare povești din poveștile îngrozitoare scrise de mine ca brusc să fac din nou să curgă un râu pe ulița mare și apa lui ne spală picioarele. Viața mării este valul, valul păsării este aripa, aripa urii este războiul, războiul vântului este furtuna, furtuna sufletului ești tu, tu ești dintre toate femeile lumii poeta, poeta mării este curcubeul,…

About fountains that suck up the sky, the rain of birds as a revelation, and my purpose in disturbing nothingness
Despre fântâni care sorb cerul, ploaia de păsări ca o revelație și rostul meu în tulburarea nimicului
A fist ceva )





































