(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul unui păcătos”)   Conștiința rămâne locul unde gândurile noastre lasă urme în viitor pe care le vom descoperi după ce ne vom naște. Omul care nu doarme niciodată în fapt un om banal un intelectual eșuat undeva într-un sătuc din bărăganul cenușiu și arid se spune că el și-a dorit să nu doarmă asta poate și din frica de a fi așa de puțin timpul pe care îl va trăi o să spuneți că e ciudată această alegere dar el se apropie de vârsta de șaptezeci de ani și e bine mersi eu l-am numit ucigașul de vise de acum ucigaș profesionist ține…

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul unui păcătos”)   Azi la mine în poartă a venit moartea și nu a zis nimic. În fiecare an se nasc milioane de oameni ca mine și nu înțeleg de unde atâta risipă și care ar putea fi rostul nostru în mecanismul lumii care mereu mă surprinde și mă minunează chiar dacă dincolo de moarte nu este decât frig și nimic iar carnea ne putrezește pe timpul noului născut pe cheltuiala lor cum s-ar zice și asta mă revoltă și nu am reușit niciodată să mă împac cu gândul că existența noastră chiar nu înseamnă nimic oricâte morți am trăit sau am murit…

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul unui păcătos”) Moartea și păcatul unde obsesia morții este în fapt motorul vieții iar dinamica păcatului ne dă forța și speranța de a exista victorie zic cât de tare pot și în același timp am și murit.   Și în care lumina clipocind în drumul ei spre întuneric se prelinge pe lângă noi apoi pe sub ușă și timpul e lent și leneș în așteptarea asta aproape sinucigașă în a se întâmpla ceva și a mă scoate din casă cel mai greu lucru mi se pare a nu face nimic ca și să suporți plictiseala ca pe un bonus în timp ce liniștea…

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul unui păcătos”) Încolțeai în întunericul de sub coastele mele și împingeai puternic spre lumină acolo e sufletul meu și mă doare umărul de mor de-atâta opintire. Drumul către tine apoi eu infanteristul cerului călătorul solitar și îndurerat ca trecător prin viață alergând tot timpul pe buza prăpastie și nu prea plăcute mi-au fost prăbușirile și foarte dureroase mi-au fost rănile de aici și teama mea de a nu zbura de a nu mă înălța și așa era prea mare adâncimea hăului căscat sub picioare oricum deși pare neted drumul înapoi către tine este trist și chinuit totuși reușesc să împing înainte pas după…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”) Mă întrebai cu ce te iubesc cu carnea asta îți răspundeam uite cum se desprinde de pe oase și ninge alb și ninge orbitor pe ulița noastră și înfloresc țurțuri la streșini te iubesc să știi cu disperarea cu sufletul cu inima cu mintea cu sângele cu singurătatea cu suferința mea și s-ar putea să nu-ți fie de ajuns și cum te mai uram și cum mă urai moarte și era numai noapte și era umed mai ales în casa noastră unde ne picură lumină verde rece și rea între coastele noastre. Într-o noapte Ana s-a desprins din zidul mănăstirii şi a început…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Într-un prim plan dictatorul lui Marquez un bătrân trist și singur lăcrimând într-un palat plin cu vaci apoi eu ceva mai îndepărtat pe Caisului doi trăindu-mi poate ultimele clipe de singurătate și zborul meu în cerc pe deasupra casei părintești dar și pasărea mare și rea care trăia în mine și-mi mânca ficatul. Dintre perne şi plapumă din Nea Nicu se vedea doar fesul, negru şi lunguieț ca un coif parcă era un voievod trecut prin războaie călare pe ditamai patul cu scândurile în formă de aripi semăna cu Arhanghelul Mihail fulgerând lumină albastră pavăză răului din noi cel care răpune balaurul…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Știu doar atât de fapt știu că din momentul în care m-am desprins de corpul bătrân și bolnav am refuzat să mă înveșmântez cu straiul luminii lumina aceea subtilă care ne îmbracă sufletul după moarte și să mă întorc acasă, acasă la mine în cer am rămas să-ți cutreier amintirile gândurile visele trupul sunt acum îngerul tău păzitor pășesc în viața ta odată cu tine sunt umbra ta de lumină.   Îmi reproșezi că nu mai poți să-ți rezemi sufletul de sufletul meu că nu mai ai încredere în mine că nu mai sunt cel care a fost că nu are rost…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Cine poate vorbi în numele nostru Poetul sau poate Preotul sau poate chiar Înțeleptul și nu e nimic retoric în această întrebare și nici nu îndrăznesc să răspund la această întrebare și nici nu-i văd rostul nici al răspunsului dar mai ales al întrebării totuși ea întrebarea nu-mi dă pace mi se pare că cineva trebuie să vorbească în numele nostru al celor duși și fără posibilitatea reîntoarcerii să vorbească în numele spaimei trăite și experimentate clipă de clipă cumva mi se pare și nedrept așa că am început să născocesc anumite mișcări și gânduri sperând descoperirea tainei metateoretică în înțelegerea dualistă…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Zi de zi stăteai nemișcată în fereastra garsonierei de la etajul trei înconjurată de păsări mari păsări negre și de cuvinte încă neinventate de îngeri de ceață rătăciți și de animale de pradă și reci iar sectoristul își făcea în fiecare dimineață rondul prin cartier călare pe bicicleta din dotare o bicicletă de damă roz trecea și prin dreptul ferestrei tale te saluta apoi se înălța și se îndrepta în zbor spre tarabele de la Obor cu aceleași mișcări economice ritualice chiar cu același scârțâit al pedalelor apoi îți aprindeai o țigară și strada se însuflețea.   Era în septembrie când deodată…