Petre Ioan Crețu

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”) Mă întrebai cu ce te iubesc cu carnea asta îți răspundeam uite cum se desprinde de pe oase și ninge alb și ninge orbitor pe ulița noastră și înfloresc țurțuri la streșini te iubesc să știi cu disperarea cu sufletul cu inima cu mintea cu sângele cu singurătatea cu suferința mea și s-ar putea să nu-ți fie de ajuns și cum te mai uram și cum mă urai moarte și era numai noapte și era umed mai ales în casa noastră unde ne picură lumină verde rece și rea între coastele noastre. Într-o noapte Ana s-a desprins din zidul mănăstirii şi a început…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Într-un prim plan dictatorul lui Marquez un bătrân trist și singur lăcrimând într-un palat plin cu vaci apoi eu ceva mai îndepărtat pe Caisului doi trăindu-mi poate ultimele clipe de singurătate și zborul meu în cerc pe deasupra casei părintești dar și pasărea mare și rea care trăia în mine și-mi mânca ficatul. Dintre perne şi plapumă din Nea Nicu se vedea doar fesul, negru şi lunguieț ca un coif parcă era un voievod trecut prin războaie călare pe ditamai patul cu scândurile în formă de aripi semăna cu Arhanghelul Mihail fulgerând lumină albastră pavăză răului din noi cel care răpune balaurul…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Știu doar atât de fapt știu că din momentul în care m-am desprins de corpul bătrân și bolnav am refuzat să mă înveșmântez cu straiul luminii lumina aceea subtilă care ne îmbracă sufletul după moarte și să mă întorc acasă, acasă la mine în cer am rămas să-ți cutreier amintirile gândurile visele trupul sunt acum îngerul tău păzitor pășesc în viața ta odată cu tine sunt umbra ta de lumină.   Îmi reproșezi că nu mai poți să-ți rezemi sufletul de sufletul meu că nu mai ai încredere în mine că nu mai sunt cel care a fost că nu are rost…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Cine poate vorbi în numele nostru Poetul sau poate Preotul sau poate chiar Înțeleptul și nu e nimic retoric în această întrebare și nici nu îndrăznesc să răspund la această întrebare și nici nu-i văd rostul nici al răspunsului dar mai ales al întrebării totuși ea întrebarea nu-mi dă pace mi se pare că cineva trebuie să vorbească în numele nostru al celor duși și fără posibilitatea reîntoarcerii să vorbească în numele spaimei trăite și experimentate clipă de clipă cumva mi se pare și nedrept așa că am început să născocesc anumite mișcări și gânduri sperând descoperirea tainei metateoretică în înțelegerea dualistă…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Zi de zi stăteai nemișcată în fereastra garsonierei de la etajul trei înconjurată de păsări mari păsări negre și de cuvinte încă neinventate de îngeri de ceață rătăciți și de animale de pradă și reci iar sectoristul își făcea în fiecare dimineață rondul prin cartier călare pe bicicleta din dotare o bicicletă de damă roz trecea și prin dreptul ferestrei tale te saluta apoi se înălța și se îndrepta în zbor spre tarabele de la Obor cu aceleași mișcări economice ritualice chiar cu același scârțâit al pedalelor apoi îți aprindeai o țigară și strada se însuflețea.   Era în septembrie când deodată…

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)   Mângâie-mă pe suflet ți-am zis și tu ți-ai retras brusc brațul în umăr ca apoi să se desfacă în aripă neagră și să zbori.   Te visam deși nu mai știu dacă tu ești femeia din visul meu sau erai doar visul din femeia mea sau poate o umbră rătăcind haotic pe holurile spitalului municipal în timp ce uruiau roțile dințate din ceasul de aramă și cu cuc un zgomot de trecerea timpului doar pasărea era vie și năucă și mă întorceam mereu la visul meu cu femeia lățită pe ochiul meu stâng stătea tolănită și lipită de retină în acest timp…