Petre Ioan Crețu

îţi sângerează sufletul și tălpile de atâta mers și umbrele îți sunt tocite de teniși fioroși pe mine mă doare ploaia și plânsul tău fără rost timpul desfoaie petalele florilor în somn apoi părul tău cum plutește haotic Doamne, cât de frumoasă îmi eşti și câtă dorință ai strâns la piept bezna ne dezmiardă ne mângâie duios buzele noastre topite de ploi se caută ca într-o zăpăceală ritualică și ne tot înălțăm la cer când eu când tu pe rând până obosim și se face frig îți spun că vine iarna că te părăsesc și nu mă crezi

un funcționar de la ministerul haihui mi-a pus ștampila cum că aș fi bolnav de o boală necruțătoare de fapt bolile mele erau mult mai multe și incurabile cum ar fi lenea beția trufia minciuna visarea pentru mine era așa mai mult de amorul artei luam poziția necesară și-mi pierdeam privirea pe tot felul de pereți până mă usturau ochii de atâta nemișcare îi rostogoleam în orbite până când universul devenea cu josul în sus și o luam de la capăt gândurile mă cutreierau ca niște gloanțe de aer după reguli numai de ele știute mai eram cotropit și de îngerii de fum prin taverne nu râde iubito de atunci…

uite cum strălucește lumina ochilor tăi până și în cer sau poate sunt doar câțiva îngeri beți hălăduind pe boltă în nopțile de luni de miercuri și joi vântul se joacă cu părul tău blond în celelalte zile mă chemi să stăm nemișcați la marginea lumii apoi să ne legănăm brațele ca și cum am zbura străine de noi zilele devin tot mai puține știm bine asta dar tot ne zidim cu aceeași îndârjire fiecare în propriul copac și cât mai departe dacă se poate unul de celălalt până și vorbele ne sunt bolnave de metastaze friguri ciume sau alte boli cumplite am păstrat în mine câteva cuvinte pe care…

uite cum strălucește lumina ochilor tăi până și în cer sau poate sunt doar câțiva îngeri beți hălăduind pe boltă în nopțile de luni de miercuri și joi vântul se joacă cu părul tău blond în celelalte zile mă chemi să stăm nemișcați la marginea lumii apoi să ne legănăm brațele ca și cum am zbura străine de noi zilele devin tot mai puține știm bine asta dar tot ne zidim cu aceeași îndârjire fiecare în propriul copac și cât mai departe se poate unul de altul până și vorbele ne sunt bolnave de metastaze friguri ciume sau alte boli cumplite am păstrat în mine câteva cuvinte pe care să…

Poezia face parte din grupajul de 5 ,  grupaj premiat cu Premiul „Ilie Constantin” al Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România (USRo) , la concursul literar cu tema „Distanța”, 2020 aseară înnebunit de spaimă îngerul mi-a bătut în geam mi-a șoptit bâlbâit că nimeni nu știe cine e de fapt stăpânul morții uite, seceră de-a valma cu aceeași furie oarbă atât în cer cât și pe pământ a înjurat cu năduf și a fugit în noapte bâldâbâc bâldâbâc zice Urmuz după care se-ntoarce degrabă în fabulele sale mofluz de atunci nu mi-am mai văzut îngerul licărind în fereastră i-am aprins o lumânare și atât deși mereu îmi…

ceața e un animal cenușiu și abil îmi mușcă din fugă pulpele de aer sau mă lovește în piept cu pietre și vaier tâmpla se strivește moale de caldarâm și mor apoi mă cuprinde frica de subsuori și mă poartă târâș din moarte în altă moarte fără niciun rost din degete îmi atârnă picături bolnave de sânge prin ochii mei căprui cu bască și jiletcă trece ursuz un pui de urs necăjit tare mofluz și cam confuz și nu știu de ce dintr-odată brațele mi se prefac în păsări călătoare cu pene asudate ciocolată cu lapte în gheare și cu freza pe spate