Poezie

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Miercuri. Liliacul angelic

    mă rezemam cu ochii de tăria cerului ochii bestiei sângerau în întuneric era îmbrăcată în aur bolboroseam în pumni vorbe neînţelese iar lumea se destrăma de-atâtea pedepse le vorbeam păsărilor şi ele loveau năprasnic aerul cu aripile arse de vânt ca nişte cioturi deodată calea ferată veche se năpustea în câmpie cu şinele lucind cu pietrele în urmă deasupra plutea liliacul angelic agăţat de lună cea mai întunecată plăsmuire vopsită psihedelic când deodată totul se scufundă în moarte în întuneric e şi câmpia stearpă nicio lumânare în ferestre nicio lumină nu poate licări în casele joase din lut frământat privirile mele scotocesc în întuneric tot scotocesc până când liliecii vin…

  • Bestiarul și săptămâna apocaliptică,  Câmpia în genunchi,  Poezie

    Marţi. Puricele ucigaş

    şi s-a deschis cerul pentru cel adevărat o armată de inorogi a întunecat zarea iar cel credincios îmbrăcat cu zale peste cămaşa înmuiată în sânge cu ochii de foc cu vorba măciucă ooo, cum trosneau capetele celor care ridicau privirea din colb spre lumina de dincolo de supunere cel care călărea inorogul alb cu numele scrijelit pe frunte şi pe a cărui limbă de paloș e scris să ne desprindă visul dintr-o lovitură – mi se mai întâmpla să înfloresc cum mi se mai întâmpla şi să mor de fiecare dată când îmi reuşea câmpia dintr-o brăzdă grea şi câteva boabe îi frământam cu dragoste ţărâna până îi dădea lacrimile…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Copilul nostru

    îmi amintesc cum făceam noduri batistei să nu uităm că suntem că am zburat cândva ţinându-ne de mână lângă sobă bunica torcea lâna de aur când obosea împletea aripi de înger la fereastră maică-mea ţesea ştergare de borangic pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert şi a mere ţinute în fân, aduse de la munte tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă grea – nu ştiu cum dar numai iarnă se întâmplă de o vreme în viața mea pe cer se mai aude câte un înger căzând lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape lacrimi grele de…

  • Poezie,  Ucigașii de vise

    Scrisoare către tine de nicăieri

    De n-ai fi fost tu, ar fi trebuit să uit să mă mai nasc. Aş fi fost pierdut și aş fi trăit departe de tine, singur al nimănui De n-ai fi fost tu, vânt m-aș fi făcut să te caut de n-ai fi fost te-aș fi inventat ca pe o mașină cu aburi înainte să mă nasc Dumnezeu mi-a sădit mai întâi iubirea pentru tine în suflet, m-a scăldat în lumină şi m-a trimis la tine, dar m-am rătăcit m-am tot rătăcit până m-am pierdut la mama în pântec apoi dintr-o întâmplare ne-am cunoscut şi m-am îndrăgostit de tine, fără să vreau, fără să ştiu. Neştiute, sufletele noastre cumva s-au…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Străjerul

    Cum dorm îngerii Domnului în boabele de grâu toată iarna ca şi cum cerul celest ar hiberna în pâine sau poate zeii zeii ar sta la pândă ar ţâşni primăvara printre pietrele morii până la noi în suflet deasupra tuturor stă un ţăran cu privirea pierdută în zare şi cu raza lunii înfiptă adânc în piept până la oase e străjerul duhnind a câmpie semănând cu un munte împovărat de o cruce. Toamna alţi îngeri îşi găsesc locul în rădăcina firava a firului de grâu simţi cum urcă pământul în el până la cer bolborosind cuvinte neînţelese sau cum îşi ia câmpia de subsuori şi o aruncă năprasnic peste sat…

  • Poemele săptămânii uitate,  Poezie

    jurnal de front din Bărăganul cu bile

    ție-ți vine să crezi că vântul poartă pe umeri toate durerile mele le tot rostogolește apoi le-a aruncă într-o groapă la marginea zării din când în când îmi întorc fața spre tine bolborosesc o rugă a milă apoi îmi suflec cămașa și visez despre tine și mine cel cu mânecile suflecate dincolo de coate zilele cu nopțile glisau între ele cruciș după o anumită regulă nebună care împinge muntele în eter și spitalul de fluturi în cer deschide îți zic deschide-te bine în tine plonjez hai hui cu zâmbetul larg plin de pistrui din rană îți curge spre seară lacrimi lacrimi și zgură privirea-ți străpunge sânge vârtos speriat de cuci…

  • Poemele săptămânii uitate,  Poezie

    uluială ecleziastică

    cineva mi-a zis că Dumnezeu este făcut şi el din har din pământ şi apă de un Dumnezeu al dumnezeilor care la rândul lui este şi el făcut tot din har pământ şi apă de un Dumnezeu al Dumnezeului dumnezeilor lor şi tot aşa până când totul devine un mare nimic căruia noi muritorii în plin elan mistic i-am zis… har divin

  • Poemele săptămânii uitate,  Poezie

    ține-mă de mână

    ţine-mă de mână până la sfârşitul iernii și nu – mi da drumul că mă pierd trece-mă strada când noaptea îmi străpunge tâmpla și pier sunt bărbatul care îţi sărută paşii care îţi iubeşte urma trecerii sufletului prin ochi sunt doar un fluture de aer născut și aruncat din cer îți spun că deja e prea târziu în anii mei să pot să te pierd nu-i nimic îmi spui uite, a murit luna și noi vom fi veșnici împreună vom strălucii în locul ei să ne ținem de mână şi să trecem strada împreună sprijiniţi umăr lângă umăr

  • Poemele săptămânii uitate,  Poezie

    sună din corn

    fiecare răsărit de soare mă prinde cu picioarele îndoite atârnând în aer cu genunchii la gură zâmbind tâmp până și ultima părticică din mine se împotrivește răsăritului cu groază îmi doresc să fie doar întuneric o noapte veșnică poate fi și moarte să înmuguresc tot timpul să-mi dea lăstari albicioși din urechi din gură din ochi să mă întind peste larve peste aerul din ochi – din mine sar așchii de carne și ură și sânge și noapte și fierul nebun voi ajunge și fără picioare și fără mâini oriunde îmi doresc știu! voi folosi fiecare fărâmă din mine pentru a mă împinge din haos să mă nasc lumea asta…

  • Poemele săptămânii uitate,  Poezie

    spleen

    sau fluturarea mâinii înainte de a mă sinucide durerea îmi fulgera oasele cu ger și ele erau ca de sticlă pe care dacă le-ai fi lovit cu un sărut s-ar fi făcut fărâme nici nu ştiu cine și mai ales de ce mi-a ucis prietenii îngenuncherea nici nu mai ştiu câte candele au stins îngerii orfani mântuiţi de candoarea mâinii tale stângi urletul lupilor sfâşia pe furiş întunericul nopții rănile din talpă le-am învelit cu lumină îţi mai aminteşti câte vieţi am petrecut? ne aruncam de pe stabilopozi cu capul înainte parcă eram fantasme ciudate prelinse în cer îţi aminteşti cum ne resetam de fiecare dată când când ne rătăceam…