Petre Ioan Crețu

dacă cineva ne-ar spune încă de la naștere cât de lesnicioase sunt lucrurile că Dumnezeu așa le-a făcut simple să nu ne batem capul cu legile fizicii cu hermeneutica cu tantra și alte nimicuri doar că le-a ascuns în sâmburii unui măr căruia i-a zis fructul oprit și noi l-am crezut de atunci tot trag neputincios de mine când în sus când în jos ca un pendul stupid bolborosind silabe fără rost și îmi amintesc cum se minuna timpul de mine rotund și duios sau cum mă dădeam jos pe ulița mare din trenul lăptos cu franjuri și roți mângâiate de un șef de tren afectuos și nu am să…

mă întrebi cum e să te trezești trist în fiecare dimineață să vezi lumea prin crăpăturile pleoapelor sau să fii bolnav de somn să fii deja beat să aluneci în vomă pe scară să cazi fulgerat doar pentru că chipul ți se lovește dur de oglinzi o, de-ai știi am sufletul plin de cioburi până în gât nu știu îți răspund aproape în fiecare dimineață văd doar degetele tale cum scormonesc demonic în ceață o doamnă mi-a scris că nu ar strica să iau câteva lecții de dans și ori de câte ori îmi va bate în ușă să o invit la vals i-am răspuns că altădată aș fi preferat…

corpul tău se răsucește amețitor în fiecare duminică de cum te trezești aerul din jurul tău se încarcă electric scânteind antisimetric și de fiecare dată râd verde nervos alteori mă duc la crâșmă pe jos și mă îmbăt apoi zac trei zile cu capul între umeri cu stomacul pe buze și o dâră groasă de umbră mi se prelinge din gură și casa se învârte la fel ca și tine uluitoare și surdă nici nu mai știu dacă e duminică sau dacă e marți și câinii mă latră mă urlă a ciudat strânși în jurul casei în cerc încep și ei să se învârte în sensul invers în ritmul ce-l…

cineva m-a întrebat frate, cum e să respiri de unul singur să urli cu lupii ca lupii la lună să te înalți om și roată cu îngerii de mână? cineva ți-a aruncat umbra fix sub roata mașinii și nu era Dumnezeu era doar o fărâmă de soartă în care două gospodine borțoase dansau cu foc rock and roll pe masă orașul meu avea nervii întinși la maxim străzile alunecoase mărșăluiau de zor și nervoase de-a lungul trupului tău bolnav uite cum umpleai aerul încăperii cu cer și cum te mângâiam încet pe tâmplă carnea îți sfârâia neîmblânzită sângele îți țâșnea pe nări și cum sufletele acoperișurilor stăteau noaptea la pândă…

Dumnezeu m-a născut într-o dimineață de duminică era o zi caldă de toamnă abia începută s-a aplecat la urechea mea și mi-a șoptit să te caut și să te iubesc cu grijă pe nerăsuflate cum nimeni nu a mai avut parte pe tine femeia cu o mie de brațe îți spun că îmi pare rău și sângele dă să țâșnească din carne mi se umflă venele și dă să se spargă și toată dragostea mea pentru tine ca niște șerpi gonește pe sub piele sau se înfige adânc în oase doar nisipul de sub picioarele noastre e din ce în ce mai amar pare mai aspru și drumul de piatră…

când mâinile îmi devin grele ca plumbul adevărate ancore de fier iar unghiile se înfig în viață cu speranță cu frică și apoi se smulg din umeri cu groază și urlet cineva mi-a zis că sunt dependent de femeie de femeia hărăzită de ursitoare zglobii și care se furișează pe sub piele ca un șarpe biblic păcat că abia acum te-am întâlnit când deja mâinile îmi devin inutile ca și carnea și sângele din mine și mă întind pe pat doar ca să dorm rătăcesc cu sticla de vodcă în mână din oraș în oraș din stradă în altă stradă din copac într-un alt copac din întuneric în alt întuneric…

pe mine Dumnezeu m-a născut dintr-o aripă de cuc şi o coastă de zeu la marginea drumului orb desculţ unde câini hămesiţi alergau umbre de pruni sau corăbii de fum sub un umăr de vânt delirul frumuseţii paradisul bolnav paradisul pierdut şi eu bolborosind ruga dintâi iartă-mă zic tălpile mi se fac tot una cu drumul cu praful cu urma cu pântecul mumei încovoiat sub tăceri înlănţuit de lut de mult am uitat zborul de mult am fost izgonit umerii tăi verzi ochii-ţi căprui cineva presară pietre cineva mă priveşte sfâşiat de zei sfâşiat de prieteni sfâşierea lumii cerul dintâi pământul dintâi pierise deja şi e numai scrum sub tâmplă…

vine o vreme când poeții devin umbre devin amintiri umplute cu stihuri cu rime zglobii parcă sunt niște acordeoane imense cu stil și buric și caii lor demult au orbit multiplicatori de vise ciudate acolo și ei eu cred că multora dintre poezii le lipsește bărbăția și din cauza asta versurile băltesc până devin apă de ploaie ca și cum poeziile mustind de talent s-ar scrie doar cu prea plinul de mândrie organ bărbătesc înainte de a li se da vreun premiu poeții ar trebui încercați dacă sunt educați și dotați iar premiul să fie exact cât de buni sunt ei la pat cei mai talentați dintre poeți sfârșesc prin…

abia aștepți să se facă lumină așa că deschizi repede fereastra şi camera s-a umplut imediat de frunze roți și tină pentru că tot nu am ce face mă joc cu degetele umede pe fruntea ta, fac cercuri din ce în ce mai mici și mai adânci până nu mi se mai vede unghia pe trotuar e un șarpe cobra și-o cheie franceză rânjind la noi cu dinții de fier și dintr-odată cresc rădăcinile luminii în ferestre ca nişte curcubeie nervoase la ciclu și cochete stoluri de păsări pestrițe nervos smulg carnea din noi hai să fugim îţi ziceam undeva poate în Calea Lactee unde sunt din belșug comete gri…

(mic discurs parşiv despre metempsihoză şi nelinişti) în visul meu roțile camioanelor kaki devorau asfaltul ca niște șobolani cu dinți de oțel mă ridicam de sub blocuri cu mâinile fremătând febril a libertate şi înfloream de fiecare dată când atingeam cu ochii cerul aflat la prepubertate tu îmi spuneai că visezi la fel doar camioanele aveau altă culoare la tine erau roz cineva misterios îmi șoptea că de va trebui ciorile îmi vor ciuguli ochii căprui mă vor smulge din rădăcini și mă vor lovi cu tâmpla de vânt la nesfârșit și că mă vor durea tălpile căutându-te până la răni nu ştiu cum dar am început să plutesc peste…