Petre Ioan Crețu

răpăiau gloanțele pe acoperiș rap-rap și lăcrimau fără rost țiglele sparte cică în stradă ploua cu libertate nici vorbă doar simulatoarele de moarte înfiorau în întuneric reci șoapte șoapte trei elicoptere aruncau cu răvașe în dunăre la ostrov bâldâbâc strigau peștii în cor atunci am înțeles că poate e nevoie de mine sau doar de încă un mort pe lista citită pe post – mureau mânjii în iepe așa fără rost pe bulevard se rostogoleau două roți bete veneau de la gara Obor pe Dimitrov spre centru la Universitate în vârtejul lor se prindeau doar tineri, băieți și fete se rostogoleau laolaltă cu sete de pepsi cola de bere sau…

mai mult ca sigur orașul ăsta presimte ceva și-a închis porțile și-a oprit fumul a dat drumul la câini și s-a făcut târziu a noapte autobuzele deja dormeau obosite în autogara de lângă fabrica veche de betoane iar gândacii cu crestele de un roșu banal se ridicau plini de ciment din gurile știrbe de canal acum nimeni nu mai are curajul să miște să respire să înjure să bea să fută o târfă sus la șosea să arunce cu bulgări în lună să tragă de mustăți un polițai să râdă să plângă să-și joace viața la zar el știe, orașul ăsta știe cumva ca și chioșcurile roz unde se vinde…

ce vuiet și câtă teroare vine din munți se aud scrâșnete de roți dinspre duzi apoi apar limuzinele verzi în dungi cu uși batante și părul bălai e atâta hărmălaie în alai încât treci strada doar ca s-o treci și un zâmbet îți zboară discret pe la subsuoara în alb violet există în tine săpată adânc o furie ce clocotește îndelung o fărâmă de aripă un cuc o așchie bolnavă și un muc cu frigul și greața țâșnind din buric cumva asimetric și mult întuneric strâns de nevoi și nu făceai toată ziua decât să-ți înghiți zăpezile toate crescute sub unghii cu ger dragostea ta începe implacabil fix la ora…

eu îți spuneam că am prins duhul drumului era undeva în câmpie călărea vântul și că l-am legat de borne cu ațe și șnururi și te poți rostogoli în voie poți să te dai toată ziua de-a dura roată chinuită de vulcanizatori cu acupunctura roată rămasă borțoasă după un viol făcut de un logoped frivol cu bască cu bretele chef și mustață cineva ți-a suspendat timpul de un nor colțos nici nu mai știi ce să faci te-ai da pe toboganul soios dar ai vrea să și tragi în extaz pe ascuns puțin praf de var uf, ți s-a fisurat și pneul și janta de atâta necaz sunt atât de…

cineva m-a exilat în propria-mi existență ca într-o bulă cu pereții de lut și nu știu cum am reușit să-ți scriu atât de multe poeme și versurile să devină nepereche ori de câte ori se făcea în noi joi joi e ziua în care băieții din sat plecam la vânătoare de fluturi de-a lungul căii ferate hălăduiam și în cer dar mai rar nu știu de ce vecinului meu i se părea că sunt o întâmplare magică și ori de câte ori mă vedea făcea plecăciuni aprindea lumânări tămâia până și urma pașilor mei nepășiți ori se târa în genunchi în spatele meu preț de câteva zile și nu obosea…

în care tot mai rar nopțile mele sunt fulgerate de trupuri fierbinți de femei de fapt nopțile îmi sunt triste tot mai pline de dureri oasele mele se tânguie ca o orgă cu tuburile sparte cântând imnuri roții de lemn și nu mă mai înalță acum suferința ca pe Isus doar mă afundă în mine ca într-un sicriu de plumb te-ai uitat într-o noapte la mine adormită în pat erai beată și aveai cămașa de noapte ridicată până peste cap ți se vedea părul pubian cum înflorea cu gândul la rai adevărul e că sexul cu tine mereu a fost bun ca un zbor libelulă ca o lumină nebună plină…

parcă a fost un dat să rătăcesc fără rost ca și cum aș fi purtat de subsuori dintr-un destin în alt destin dintr-o stare în altă stare dar mai ales din eșec în alt eșec niciodată ajuns până la capăt niciodată împlinit mereu nefericit dar de fiecare dată plin de speranță într-un nou început care se va dovedi și el o altă încercare dureroasă de un timp, în fiecare an sunt prins în pântecul iernii ca într-un cocon – e purgatoriul meu îmi voi lua inima în dinți și voi bate la ușa secretă ascunsă în carnea și în sufletul meu la naștere de mama și voi zbura zbura prin…

poate îmi scrii și mie un poem, îți zic ceva ca o sămânță pe care să o sădești în mine pios și din care să răsară ziua de joi altfel riscăm să rămână din noi doar cenușă mai degrabă îți cânt la pian îmi zici și tu să bați darabana pe o tinichea până când i se va umfla o gâlmă haioasă în gât apoi să îți aprinzi o țigară și să tragi cu nesaț fum după fum sufletul tău este o casă fără ferestre în care cineva mă silește să dorm și unde nu vine nimeni să-mi bată în perete așa că îl întorc cu grijă ori de câte…