Petre Ioan Crețu

Ceramică Iulia Nicolau – Crețu                                       adevărat e că mâinile mele au încetat să mai mângâie adevărat e că ochii mei cândva flămânzi de lumină s-au întunecat brusc adevărat e că gândul meu nu îmi mai este prieten adevărat e că visul în somn nu mă mai cuprinde adevărat e că nimic nu mai contează adevărat e adevărat e că am murit deja și tu nu mă mai cauți și nici măcar nu știi că m-au părăsit până și cucii din gând și umbra și somnul m-a părăsit și te-aștept pe caisului doi…

de câte ori se însera în dormitor cuvintele țâșneau din pereți și se loveau violent de urechi apoi pocneau iar tu tresăreai brusc și te retrăgeai speriată sub gene și ca să te liniștești îți mângâiam ușor ușor sânii sânii tăi ocrotiți de lege din exces de zel cineva de la ministerul nopții i-a declarat monument ai naturii și de-atunci îi privesc cu respect și teamă mai mult pe furiș și de fiecare dată sângele se răzvrătește în mine fără folos între timp mi-am făcut o crescătorie de fluturi sub piele și în fiecare dimineață mă crestez în palmă și-i las să-și ia zborul o, sânii tăi grandioși pe care…

deasupra cerului e orașul l-am tot împins în sus până a tușit iar deasupra orașului nu este nimic chiar nimic nimic nici ploi nici smog nici pinguini din când în când ca din senin se înalță în cerul de sub noi tristeți uneori și fluturi cenușii sau verzi decupați albastru de-un băiețel din fostele balcoane pierdute cândva la zaruri de edilul șef sau din resturile de cer existența noastră poate bucățile de oraș și lacrimile vărsate la moartea violentă a ultimului poet

în toată bezna asta a confuziei a pierzaniei şi a fricii mai respir uite, încă mai respir așa cum ți-am spus deunăzi respir cu mâinile tale și mă bucur și-mi e bine și trăiesc trăiesc cumva pe datorie dar trăiesc o, bucuria muzicii de noapte din sufletul meu înotând pădurea tăcută și mâinile tale tulburătoare dar și povestea nebună a lui Chopin și George Sand nici nu știu de ce și cum a răsărit și-mi tulbură acum amintirile și somnul Mallorca, mănăstirea din Valldemossa, Barcelona și Marsilia unde doctorii îi spun că-i pe moarte unul chiar i-a zis că deja e mort apoi Nohant și Eroica, Eroica! uite, uite cum…

buzele-mi sunt crăpate de-atâta așteptare în căuşul palmei mele creşte o flacără, tu crește și-o floare tu te ridici rug de sânge de foc de iubire şi te cuprind lumânarea morţii lumină duh chin cuvinte stinse-n ochiul strâmt prelins nu-mi spune sunt numai urme de vânt şi nici o şoaptă nu nu răzbate până la tine deschide-mi și te izbăveşte! – doar zbateri de aripi, umbre și nelumini și toate o ruină! de nu ai fi avut aripi în genunchi ai fi venit şi te înveşmîntez cu straie de aur cu aripi și aer apoi te pătrund orbitor sângele tău scânteiază cât foc – oare câți fluturi îmi zboară ultima…

lângă o pereche de aripi desenate pe geam am o amintire unde o mătuşă mă întreba ce vreau să mă fac atunci când voi creşte mare nimic, îi răspundeam sau dacă tot nu pot să mă fac soare mă voi face umbră şi leac. între copilărie şi moarte îmi amintesc doar ultimii ani aici se făcea că te chemam şi te căutam și când te găseam mi te prelingeai în oase şi ele se frângeau rarefiate de boală de soartă şi mă făceam totuna cu uitarea cu lupii cu vina apoi umbra ta deveneam habar nu aveam că în moarte ai să vii și mă vei lua de mână ca…

poate doar cuvintele care-mi bântuie somnul în plină zi zgâriate pe toți pereții dormitorului în dimineți abia mijite poate și cafeaua țigara și oftatul să-mi amintească cumva de tine deși gânduri gânduri se tot desprind de mine și-a alergă spre tine în salturi caraghioase și te hărțuiesc și te înlănțuiesc cu patimă târzie prin lumea ta năpăstuiește un inorog trist legat cu lanțuri grele de balustrada balconului de la etajul cinci care dă în sufrageria apartamentului din Obor prin care trece tramvaiul douăzeci și unu bis în fiecare dimineață de marți la ora cinci fix pe treptele de la intrare în bloc un bătrân vinde leuștean uscat ceaiuri și viniluri…

înfrigurarea renunțării lipsa zborului și a somnului apoi însingurarea dar și delimitarea față de restul lucrurilor față de oamenii odată prieteni apoi alcoolul ca un balsam peste rana singurătății și a fricii de moarte ca un bici care îmi izbește nemilos trupul și mintea cum și petrecerea cu îndârjire a timpului dat la masa șchioapă lipită de hidrantul roz din bar iată-mă acum în fața ta aproape lipsit de carne de sânge și de dorință incapabil să mă deschid și încremenit într-o muțenie absurdă și cumplită și timpul a trecut nemilos a tot trecut și s-a făcut brusc iarnă în lume ca abia acum să încep să învăț să iubesc…

unde câmpia ca un animal rănit cu respirația stinsă apoi risipită în cârduri de ciori s-a dus și toamna purtată de iarnă de subsuori ca un poem amar mâhniri fără sens ca dincolo de ploile mărunte sau tulburate fântâni sau lanuri putrezite de porumb care tot plutesc peste sat purtate haotic de vânt cum și dincolo de tristețile lunii noiembrie, puse în aspre cuvinte niciodată rostite și care se tot întorc și ne cuprind în îmbrățișări din ce în ce mai violente sau doar confuze întunericul veșnic și frigul din el nu mai e deja duminică în noi

(jurnal într-o doară /scris în fiecare seară) într-o noapte cineva mi-a lipit pe ochiul stâng o folie roz e drept că nu prea mai pot să deschid ochiul dar asta încă nu mă deranjează deloc în fața spitalului municipal au răsărit peste noapte câteva cruci de lemn cioplite cu barda și vopsite strident doi doctori şi o asistentă îmbrăcată într-un halat roz au început să caute pe plajă semințe de îngeri pe care să le sădească printre crucile abia răsărite să le poarte noroc Nichita, nu vrei un câine? uite, l-am dresat să nu mai latre la lună dă doar din coadă cuminte şi udă cu sârg toţi pomii cu…