Gând subscris
câtă durere e adunată în mine câte lacrimi vor şiroi în ochi străini câtă iarnă va fi în cer Doamne câtă tristeţe şi jale e la mine în suflet sărută-mi picioarele iubito şi nu mă plânge, m-am dus poate aşa o fi mai bine poate aşa a fost scris hai înnoadă-mi aripa frântă şi du-mă acasă pe-un umăr de vânt iubito la mine-n cer e frig iar întunericul perfid îmi înfăşoară gleznele ca nişte şerpi mă împiedic și mă rostogolesc din nor în nor la nesfârșit sărută-mi tâmpla şi nu mă plânge că m-am dus cât de curând voi reveni timid în somnul tău chiar acest poem e cheia e…
Creștinarea bețivilor din barul din sat – pocăință
în fiecare seară de marți Adam și Eva se furișau prin gaura din gardul care înconjura raiul de mii de ani și se duceau la barul din sat bere și vodcă cerea Adam după care scotea un ceaslov din buzunarul adânc al frunzei de viță și începea să le citească psalmii lui David celor din bar, sărmanii, niște bețivi și ei și care beau mai mult pe datorie când la noi în sat se făcea marți între timp Eva scotea de fiecare dată când ajungea la bar un măr din cocul bălai ascuns acolo cu grijă ca nu cumva să afle de rătăcire șefii din rai apoi mușca cu poftă…
Un altfel de eseu despre tristețe, neprihănire, ură și bluesul meu despre un hidrant roz
… în fapt acest text este un fragment din Proiectul 510019 Liublia, ea zice Lușca, eu i-am zis Liușka, toate trei nume sunt corecte și până exact acum când am terminat cartea am crezut că ea reprezintă cea mai mare năpastă, ca un blestem al lui Dumnezeu și de fapt este cea mai mare bucurie ce mi s-a întâmplat! despre tristețe nu poți scrie decât din interiorul ei și din ea nu ai nicio șansă să scapi, ca s-o înțelegi trebuie mai întâi să fii cuprins de ea dar în acel moment e deja târziu i-am scris de curând femeii pe care o iubesc: „cred că voi pleca curând, Liublia…
Blues pentru câinii care îmi sfâșie urma pasului
cel mai mult în viață mi-am dorit să fiu zeu zeul luminii din ochiul ceresc dacă mi s-ar fi dat de ales dar nu s-a putut și ca un făcut tot zgomotul lumii mă lovește acum violent în tâmplă mă lovește în piept apoi mii de păianjeni roz îmi invadează privirea ochii căprui și renunț totuși mâinile mele au câte șase degete știu că nu mă crezi le ridic în aer apoi cedez cel mai mult când e cald îmi place să stau la umbră sub pruni beau bere halbă după halbă până când sticlele ochelarilor se umflă și plesnesc apoi mă strecor printre pereți și în urma mea se…
S-ar putea să-ți placă și
Blues pentru întunericul lovit de parbriz
Respirație pe datorie
Poem fără chip
Prăbușeală, licurici și furnici roz
acele îmbrățișări din care ne hrănim zile întregi ca apoi o ploaie să ne lovească crunt peste mâini și lumina din ochi ni se sparge și plutește în jur ca niște biluțe roz de săpun ca apoi să se lipească de norii de fum uneori de hidrant alteori de scrum rămâne viu doar drumul drumul care duce la același bar adevăratul spectacol abia aici începe în barul unde nopțile recit în gând poezii și-mi cântă Tom Waits la ureche din gramofonul hârjâit privesc cum pe dușumeaua veche aleargă nebunește mii de furnici furnici cum nu am mai văzut și podeaua încă se mai vede că a fost vopsită odată cu…
Dans mahmureală blues și o herghelie nărăvașă
e miezul nopții iubito aprinde-mi o țigară și hai să ascultăm același și același blues cântat la trombon până-nflorim flori dalbe flori de crin și din nou în cârciuma înfrunzită jumătate roz jumătate cuminte și-mi e tot mai clar că ziua de mâine e deja mult prea înainte și nu mă mai grăbesc beau vodcă ascult Tom Waits înghit cu pumnul tramadol și xanax și stilnox sau pentoxi retard să nu mai doară în creier oasele de aer oasele de dar și îți scriu continuu mereu și mereu aceleași cuvinte și nu obosesc și nici nu-mi dau seama cât sunt de ridicol vodcă iubito, dans, mahmureală și blues mereu același…
Poem pentru ea
tu nici nu apucai să cobori din autobuzul cu linii albastre pe burtă că deja sufletele noastre erau dezbrăcate de carne se prindeau de mână și zburau îmbătate de atâta lumină tu credeai că eu am aripi și nu aveam eu credeam că tu ești cea cu aripi și nu erai abia atunci am înțeles și ne-am întors în pieile rămase în urmă întinse de asistenta șefă cu grijă să nu prindă cute la spital se făcuse duminică deja de fiecare dată când vii aș vrea să te ascund să nu te găsești niciodată dar de fiecare dată te-au prins alte doruri din urmă și te întorceai în carnea ta…
Recul
de un timp mă locuiesc doar pe dinăuntru pe dinafară sunt gol pușcă port doar o pâlnie de tablă pe cap și sandale din pânză din când în când îți scriu o scrisoare alteori un poem și atunci mă apuc cu mâinile de cer și mă dau huța huţa-huţa sau smulg știrul crescut stingher pe coapsa mea stângă frumos încrustată cu fire subțiri din sticlă și fier vorbesc mai tot timpul cu tine în somn pătruns de taină ca un inorog care și-a pierdut somnul și cornul prea copt și când te gândești că eu sunt vântul blocat de o viață în livezi doar tu îmi amintești că am fost…
Stop cadru sau ultima licărire
din camera mea toate zilele se văd cenușii și de fiecare dată când am curajul să pășesc afară lumina mă izbește năucitor în frunte și toată lumea se învârte cu mine într-o teribilă buimăceală deși cerul încă e albastru norii sunt și ei sus și tot albaștri iar pământul e ca pământul pământ mai tot timpul în satul meu oamenii sunt ocupați cu nemișcarea stau chirciți în spatele umbrei și de plictiseală sau de foame își taie hălci mari din curcubeu și strălucesc în noapte intermitent ținând fiecare câte un scarabeu în palme tot mai des îmi amanetez de sub pleoape cerul de sub unghii pământul de sub tâmplă nemurirea…
S-ar putea să-ți placă și
Îmblânzitorul de suflete
Străinul
Despre neadaptare sau povestea soldatului aflat în rezervă
Fotografia ultimei respirații… în doi
abia ajuns în orașul tău te-am văzut din prima stăteai așa cu singurătatea la vedere cu ochii tumefiați căprui și cu pleoapele căzute orbitele lor păreau niște scorburi pline de frunze și amintiri toți te ocoleau speriați și nu știai de ce am fost nevoit să-ți învăț gândurile toate pe de rost să-ți ridic cuvintele și să le înalț ca pe niște biserici cred că nici nu știai că sunt singurul care vedea în fereastră cum trupul tău prindea aripi și cum înflorea ca o floare albă și nevinovată visele noastre s-au îngemănat înainte de vreme așa că s-au îmbolnăvit toate a păcat iar lemnul ferestrei ți s-a înfipt adânc…
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
