Petre Ioan Crețu

Caisului doi, locul unde cade ghilotina peste sufletul meu și-l desface în două unde scaunul alb din plastic se gudură de piciorul meu și lătră furios spre poartă eu am crezut că pe tine te ceartă așa cum făcea Bala câinele meu când era tânăr și-l părăseam noapte de noapte dorm același vis cu o femeie frumoasă care îți seamănă și un bărbat cu părul cărunt și care s-au întâlnit ca din întâmplare el i-a spus femeii că în fiecare an vine aici că are amintiri cu femeia pe care a iubit-o și care l-a părăsit vine să-i caute urma uitată în grădină și când obosește se-așază în scaunul alb…

niciodată nu am reușit să-ți povestesc despre lupii blonzi cu bretoane și ochelari mov încălțați cu bocanci uriași soldățești și cum îmi bântuiau cu zgomot somnul și cum inima de spaimă se desfăcea în bucăți de lumină și întuneric la greu dar nici despre îngerul trist nu ți-am povestit îngerul cu aripile târșâindu-le după el lăsând în urmă o dâră lăptoasă de durere și ger și nici despre sticla cu vin care fix la ora trei se insinua lângă mine în pat cerșind sex sau cum mă loveam de scaun ca de un zid și mă împrăștiam pe covorul de iută sau cum visam herghelii de fluturi te mai visam…

tu mă întrebi cum și când să începi și dau din umeri a nefiresc sau îți vorbesc despre anotimpul sfârșiturilor ca despre o bucurie nestăpânită vara e și ea un timp uneori nesfârșit alteori viața începe cu moartea și ne bucurăm trupurile noastre ascund răni neostoite fiul a ucis pasărea purpurie în zbor fiul nostru cel rătăcit și ziua începe aproape violent cu râsul meu și nici măcar nu știu de ce obosesc aproape incest urcă cenușa urcă nefiresc și nopțile sunt lungi ca niște săbii de fier de ce ne sunt cântecele somnoroase și grele, mai întrebi Dumnezeu începe Geneza cu propriu eșec cu Adam cu izgonirea din rai…

trec frunzele prin pomi deja îngălbenite cum ca prin brie trece tăișul rău și crengile lor ca niște aripi stau să se întâmple o, tu martie înfrigurat și trist cu brațele istovite și uscate de frig mamă cu sânii sterpi și primăvara asta năucă și uite câtă tristețe s-a adunat încet încet pe sub ușă nu-i așa că-ți vine să te întrebi despre sensul existenței dar mai ales despre rostul tău de bețiv bolnav și fără viitor martie trist și bolnav ca un bărbat letargic cu umerii coborâți și cu colțurile gurii lăsate tânguios până în bărbie și câinele care stă întins la picioarele lui jumătate adormit jumătate trist ziua…

strigătul disperat al păsării apărându-și cuibul pare o simfonie neterminată ca și vaietul prelung al lemnului siluit de oțelul ascuțit al dălții minunea și chinurile facerii acesta e poemul pe care nu reușesc să-l scriu pot în schimb să-l urlu și asta fac mai flutur și mâna înainte să tac

eu aud din când în când poate din carnea și din rănile mele când le stârnește vântul poate din sufletele rătăcite ori răstignite-n în pântec aud și pașii târșiți ca pe nisip ca pe plajele acelea reci și pustii bântuite de îngeri căzuți chinuiți de setea sângelui cu aripile grele strânse pe lângă trup cu semnul copitei pe frunte îngerii damnați se mai aude și cum bâjbâi bezmetic după un suflet știți deja pe care acela care ar trebui să fie și nu înțeleg de ce nu pot să-l găsesc îmi vine să ies în piață și să strig crucificați-mă crucificați acest trup neputincios trup de rece și verde plăpând…