Petre Ioan Crețu

Cât de sfioasă pare moartea așa, cu broboada pe ochi cu degetele mâinilor umflate de trudă și ținute în poală smerit sub care nici nu se vedea coasa ascunsă coasa tocită de viețile bărbaților tineri eu cred că moartea a îmbătrânit de prea multe ori am văzut cum i s-a urâțit fața apoi așa cu brâul de lână peste coapsele dure nici nu zici că e mireasă mireasa mioritică de dincolo de viață – în nopțile de Sânziene am văzut armate întregi de bărbați cu pieptul înainte cum intrau în moarte drepți ca niște stânci și cu zâmbet pe buze Am văzut și flori murind apoi cum se întorceau în…

atunci când ești flămând cel mai ușor lucru din lume este să levitezi asta e sigur totuși cumva îți este frică nici tu nu știi de ce dar frica este puternică poate îți este teamă de invidia celor din jur de bolovanii care îți vor întrerupe ridicarea la cer și renunți mie îmi pare că cedezi mult prea ușor încerc să te trag deoparte nu vrei deși știm amândoi că ești campionul foamei cum niciodată nu a mai fost cineva la ce îmi folosește îmi spui… ești un titan al flămânziei apuc să-ți spun cu cât ești mai înfometat cu atât ești mai folositor societății așa că îți cumperi bilet…

despre ciorile mov și trecerea lor atemporală în spațiul luminii după reguli și semne numai de ele știute cântă poetul cum vin nestăvilit peste câmpie pe sub linia subțire ce desparte cerul de toate cu clonțurile lor însângerate și spaimă multă și vin fără de odihnă cârduri cârduri peste miriștile tulburi peste brazdele proscrise umplând cu croncăneala și cerul și timpul – cum mușcă din propriile lor umbre ca vântul. peste iubirea crescută din pământ trec ciorile ca niște năluci și ne lovesc peste obraji cu aripa crestând numele sângelui viscolit și iertat într-un sfârșit ca o sirenă se aude lucrarea câmpiei muncile ei noapțile ei apoi răsăritul somnului

pentru că nu o mai recunosc pentru că nu mă mai cunosc cineva îmi dă un băț de chibrit aproape stins abia de apuc să zăresc un gând uneori văd un zâmbet alteori masa de scris dar de cele mai multe ori recunosc doar întunericul ce m-a cuprins tot întunericul lumii strâns cu migală în timp sunt purtătorul de întuneric lichid umblătorul printre neliniști printre griji cu trupul șiroind goliciune uneori pustiu și asta mă supără cumva, hai sictir! și mă simt ca după o aruncare în gol cu ochii închiși și brusc mă sting foc părăsit îmi plimb întunericul și alaiul de păsări de-a lungul de-a latul trupului meu…

no man’s land locul unde ochii tăi înghit tot întunericul din încăpere și unde șoaptele mele au tapetat pereții din dormitorul nostru iar poemele poemele îmi sunt cuvinte grele și reci fac țurțuri la sprâncene și păsări negre rele se desprind din fereastră una câte una până se umple cerul mai nou tot felul de nimicuri în armuri de oțel și flegme bântuie cerul și ne seceră ca pe spice dacă au pierdut prima bătălie cu noi nu zic nimic se ascund în rădăcinile nervilor noștri și așteaptă să fim iar slabi, comozi și ne lovesc sub coaste casele răzlețe mitraliază câmpul câțiva câini sălbăticiți se preling pe linia care…