poate îți mai amintești de povestea piciorului de lemn care îmi înfrunzea de fiecare dată doar când treceai pe lângă el și cum din picior dădeau păsări ca mugurii de rod și cum din el se făceau ramuri lungi și creșteau și porți tainice spre nicăieri tot din el adunau țigăncile frunze verzi mai știi cum le scuturau de praf și le spălau apoi le aduceau să le culce în umărul meu drept și cum tot din el zburam zbor fără rost uneori fierbinte uneori cu har uneori întineream alteori doar muream sunt visul inorogului ți-am mai spus visul inorogului bătrân și obosit căutându-și în somn amintirea de mânz. despre…

în sufletul meu latră un câine și totul se destramă în jur trec curcubeie unul câte unul apoi trece și-o drezină pe cerul roșu ca tutunul și plânge ochiul lacrimă de vină mai treci și tu obosită și bolnavă brusc se face liniște roată și alb se face la mine în soartă bate și moartea puternic în poartă zidul, ultima mea vamă de care mă tot lovesc stop cadru prins în ramă  

femeia sângerândă în inima mea cum spune mereu sufletul ei da ca apoi să-mi împlânte până la prăsele pumnalul ochiului ei și-mi lăcrimează brusc soarta și cum trece prin mine ca prin gară trenul de trei trenul care nu oprește niciodată nicăieri doar nașul se vede din el are în loc de chipiu o bască albastră și o cămașă înflorată de doi lei femeia plângându-mi în brațe o, cum spune sufletul ei da și eu mă usuc floare în glastră la pieptul tău apoi sânii tăi mari și lăptoși ca o locomotivă cu abur pufăie cu zgomot în spatele meu ca de fiecare dată ajung cumva acasă purtând în buzunarul…

toată viața m-am chinuit să scriu cel mai bun poem al meu despre iubire și niciodată nu am fost mulțumit de cum mi-a ieșit cel mai mult mă împiedicam de cuvinte ca de niște pietre care-mi durea de fiecare dată scrisul și mersul și viața brusc îmbătrânea mi se mai întâmpla să mă îmbăt în barul de la marginea satului barul care avea un hidrant roz și un tonomat de tot hazul și în nopțile acelea cu beții crunte săvârșeam în minte știu sigur cea mai frumoasă poezie care ar fi putut vreodată să fie scrisă când mă trezeam dimineața nu mi-o mai aminteam de obicei aveam o durere cumplită…

nu știu de ce dar în visul meu e mereu frig mă dor picioarele de mor de parcă ar fi de sticlă așa că nu mai visez și dintr-odată am capul limpede am să mă îmbăt hotărăsc dar deja e frig și umed la barul din colț vodca e prea scumpă și de mult timp n-am mai văzut pe aici picior de târfă nu mai beau îmi zic și mă ridic de pe scaun hotărât să zbor mă urc pe acoperișul casei dar și acolo e frig iar de curând îngerii copii mi-au legat în joacă aripile la spate și n-au mai reușit nici până azi să le desfacă doar…

despre noul proprietar al cârciumii din sat știam că e un fost militar că a fost lăsat la vatră acum doi ani din Legiunea străină un bărbat îmbătrânit de tânăr mai și șchiopăta ori de câte ori ieșea de după tejghea bolborosea în barbă cuvinte grele sau cânta mergi și crapă ca orice fost legionar care se respectă vorbea la telefon aproape toată ziua căuta un hidrant de preferat roz și un tonomat Graceland din sticlă și tablă de inox între timp a construit un ring de dans și acum veneau la cafe-bar tineri și din alte sate îmbrăcați toți în salopete albastre despre beție se spune că ar fi…

(poem cu un înger și doi nărozi) plâng pentru că știu că și tu plângi plângem amândoi ca nărozii un înger tocmai și-a trecut aripa peste creștetele noastre ca un arc de cerc ca o pasă măiastră de vrăjitor apoi ca pe o punte a întins-o între noi și s-a făcut întuneric în jur ți-ai înghițit lacrimile brusc eu încă le mai țin în gură ca pe niște cuvinte și ele se lovesc puternic de dinți ca de o redută și cum se face întuneric mă duc la bar mângâi mai întâi hidrantul pe creștet e chiar la intrare în colț apoi îmi iau sticla cu vodcă și berea închid…