„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…” Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu aș vrea să-ți scriu despre vântul care îmi dă târcoale și care suflă puternic și ciudat și rece – poate e apropierea morții îmi șoptea cineva– și cum mi-a flendurit trupul de carne și cum  m-a golit de lumină mai ales și cum nu mai am puterea să mă împotrivesc și cum am obosit și cum am renunțat să mai lupt pentru mine nici nu mai are rost să-ți mai spun și despre durerea care îmi străbate mușchii ca un piron înroșit în foc și cum oasele picioarelor se chircesc cât e noaptea de lungă și cum…

o cârciumă ca oricare alta aflată la răspântii chiar la intrare în sat și care văzută din-afară nu spune nimic trecătorului oricât ar fi fost de însetat în loc de firmă avea o bucată de tablă pe care scria cu creta apăsat Cafe bar înăuntru din când în când se întâmplau lucruri ciudate când scaunele când mesele o luau brusc razna treceau vâjâind în zbor pe deasupra noastră și se învârteau până amețeam în sat se zvonea că barul e o casă posedată cineva mai deștept decât noi zicea ceva de un portal între lumea de astăzi și lumea de altădată și noi râdeam de el totuși, de fiecare dată…

cineva mi-a furat numărul de la poartă cineva a furat un număr și a fugit cu poarta mea în spate cineva mi-a furat moartea și sunt necăjit mai vine ea prin sat și întreabă de un moșneag cu fața răvășită un moșneag plin de durere și nevoi iar lumea dă din umeri e clar că nu-l știu și-atunci moartea înșfacă la nimereală și cumva îmi revine mie timpul aceluia fără noroc în timp ce un înger trece prin cameră în zbor mie îmi place să mă dau de zor în patru labe prin fereastră în lungul și în latul ei ceea ce e un joc stupid de-a lumina și a…

cel mai mult și mai mult nu înțeleg cum reușim să ne iubim pe sărite joi după marți sau alteori peste o veșnicie totuși mă bucur de mor când mă trezesc dimineața și văd lumina din fereastră a mai trecut o zi îmi zic un fluture a murit un altul stă acum să se nască

de câte ori făceam dragoste trupurile noastre miroseau frumos a bărbat și a femeie mai ales fiecare dintre noi purtam oglinzi subțiri în ochi prin care treceam unul în mintea celuilalt ca prin niște porți și tare mult ne plăcea trecerea asta în neant nici nu mai era nevoie să ghicim dorințele celuilalt ne trezeam vorbind amândoi cu aceeași gură aceleași cuvinte din același gând și înfloream cu fiecare legământ pe care îl făceam noaptea ne rostogoleam amândoi luminoși prin iarba cosită cu întuneric și foc de lună uneori de un înger gălbui și tare vânjos apoi dimineața sângele nostru se îmbujora feciorelnic și aveam mii de muguri în păr,…

Dragostei mele dăruită de Dumnezeu în asfințit, Iulia Nicolau-Crețu   îți mai aduci aminte cum pășeam în tine sfios și cum mersul îmi era bâlbâit și împiedicat și temător și cum se trezea în mine adolescentul stângaci sau cum pe sub pleoape se întâmpla din ce în ce mai puțină lumină și cum mă durea cumplit întunericul din ochi și gerul din oase cumplit mă durea ca apoi să mă întemnițez în mine speriat speriat ca de moarte? îmi mai amintesc și de cum eram învăluit fără pic de speranță de mâinile și de pielea ta sau cum mă pustiam și ardeam pe altarul sânilor tăi ca într-un foc mistuitor…

ochii morții miros colorat și a frig și sunt cei mai căprui ochi dintre toți ochii căprui văzuți vreodată cum și crinul bătrân trecut prin gerul iernii își pleacă privirea și fruntea până la stelele căzute din cer așa cum cad poamele din pom și-au umplut grădina și deja e târziu și deja nu mai ești tu și deja nu mai sunt eu și deja suntem două umbre purtate de vânt și nimeni nu ne știe o, cât de înalt sună bătăile aripilor graurilor care se înfruptă din strugurii rămași apoi roua pe care greierii o sorb de pe frunzele nopții cineva împinge luna cu un băț înspre casa noastră…

nu știu cum s-a întâmplat da brusc am devenit cel mai trist om din sat și toată nefericirea mi se aduna ghem în plexul solar și mă dobora instant ca secerat cădeam din picioare și mă deșiram cât eram de înalt pe podeaua albastră podeaua din cafe-bar cu ochii goliți de lumină de-atâta amar de neuitare cu buzele crăpate de-atâta nevorbire și cu dinții încleștați și lumea lumea se făcea mică mică deodată cum nu cred să se mai fi întâmplat incredibil cum reușeam s-o înghesui toată în buzunar din sâni îți creștea beznă creștea și iarbă-amară pe care o smulgeai în fiecare dimineață înainte să plângi înainte ca femeia…

cu timpul văd cum din mine rămâne doar privirea ațintită în zare și asta doare privirea pe care a nins deja și în care s-a făcut iar întuneric uf, prelungirea ochiului în teribila lui singurătate mecanica și mersul nefiresc al lucrurilor prin lume hălăduire de pe când ochiul abia s-a deschis cineva îmi tot vorbea despre speranță fără să știe măcar cât de cumplit doare visul mai ales ca o moarte ca o moarte care se prelungește la nesfârșit apoi uimirea uimirea și renunțarea și refuzul de a te da învins și ce să fac, să plâng ca un nătâng pe umărul lui Dumnezeu? mulțumesc dar nu între timp tu…