nu știu de ce la bătrânețe am început să strâng toate amintirile inutile amintiri fără importanță dar pe care într-un anumit fel nu voiam să le știi tot felul de nimicuri de întâmplări unele de-a dreptul ciudate și greu de crezut dar întâmplate și pe care le-am îngrămădit și îngropat adânc chiar sub vișinul pe care îl știi vișinul de lângă poartă după care m-am așezat pe scaunul alb de sub salcie și te-am așteptat primenit să te înfăptuiești cumva femeia mea promisă de ursitoarele de la nașterea mea promisă de soartă chiar și de moarte într-o noapte la bar acum și nu înțeleg de ce mă simt mult mai…

(n.a.) Înainte de a citi… porniți muzica. Distracție plăcută 🤗❤️   în satul meu iubito s-a pus de-o revoluție o revoluție spontană și vegetală e zarvă mare copacii și-au scos din rastel frunzele de aramă și ne împușcă în spate cu o toamnă totală rece și abisală la cafe-barul din satul meu e totuși sărbătoare de curând a fost ziua mea iar prințesa împlinește chiar azi treizeci de ani vodca curge gârlă în halbe și pahare și e un fum fum albastru de țigară de nu te mai vezi muzica e dată la maxim cântă The Kill Devil Hills o melodie veselă de mu-ți vine să crezi cântăm cu toții…

într-o dimineață m-am trezit cu senzația că sunt umbra propriului trup și nu știam cum să mă port altădată simțeam că sunt neființă și că trebuie să-mi caut rostul și un trup dar de cele mai multe ori simțeam că nu mai am timp și că mă sufoc și că mă duc privește și tu iubito cum se surpă timpul haotic și lichid mai ales între ziua de ieri și ziua care nu va mai venii și nu înțeleg de ce când mă trezesc dimineața nu e niciodată mâine și niciodată târziu deși mereu e numai ieri ziua în care m-am uitat pustiit singur și ferecat în mreje de mătase…

Pentru Iulia Nicolau – Crețu îmi tot vine în minte momentul când am vrut să mă pierd să mă rătăcesc pur și simplu în largul mării și cum marea nu m-a vrut și cum am avut la modul absolut sentimentul de singur așa cum a zis Caraion poetul: că am pe nimeni și cum m-a luat brusc cu frig, și cum am trăit exact acel verde rece al lui Nichita, eu chiar am mângâiat moartea pe creștet și nu e nicio metaforă și nu e nicio licență poetică și nu a fost deloc plăcut uf, cum mă loveam cu capul de valuri sau poate ele mă loveau ca și cum…

nu știu cum dar am o amintire înainte de a mă naște când ursitoarele erau strânse în jurul mamei aflată în chinurile facerii atunci am auzit pe una dintre ele bolborosind cum că voi cunoaște dragostea abia la bătrânețe și că mai întâi voi avea parte de o întâmplare demnă de poveste și că voi primi ceva care mă va ajuta să-mi găsesc femeia visată acum puțin timp și cumva purtată de vânt o rochie din stambă jumătate roz jumătate albă a ajuns în mărul uscat din spatele bătrânului cuptor de pâine și pe care am recunoscut-o ca dintr-un vis și tot ca din vis știam ce să fac așa…

de un timp pașii mi-au rămas în urma umbrei iar drumul e din ce în ce mai greu ca și cum o forță nebună m-ar trage înapoi deși e doar neputință poate și prea multe nevoi prea multe depresii frustrări mai ales dar și dureri adunate în mine fără folos nici nu știi iubito cât de tare m-am dezamăgit și că nici nu mai am timp și nu mai am nici puterea și nici dorința unui alt început parcă aș trăi într-un tărâm mort fără culoare și fără miros fără văz fără auz fără fâlfâiri de aripi în sângele meu ca și cum aș fi fost absorbit într-un hău Dumnezeu…

căutând să dea sens zilei de azi un om și un înger zboară umăr la umăr ca un întreg chiar dacă fiecare o face doar pentru el un bărbat și o femeie merg suflet lângă suflet în sensul greșit brațe și buze străine îmbracă femeia tainic predestinare și drum abătut eu îți adun urmele pașilor și cumva le aduc acasă le spăl frumos apoi le întind pe sârma de uscat rufe să se albească și să nu le mai recunoști și să nu mai miroasă a drum după un timp luna a coborât iar pe pământ m-am plimbat cu ea la braț toată noaptea pășind peste apele râului ca pe…