coliziunea vehementă între promisiune și ceea ce mi se întâmplă poate spaima ca iluzia că exiști să nu se destrame deși în fiecare dimineață arunc pe foc piciorul abia cioplit în somn apoi mă plâng ca un copil că îmi e greu aproape imposibil să-mi străbat drumul cuvenit se pare că am o plăcere vicioasă să mă autoflagelez ca și cum Isus renaște mereu în oasele și în pielea și sufletul meu vorbele tale sunt ca niște fluturi obosiți înainte de a ajunge la mine își dorm clipa lor de existență pe câte o frunză și nu e frunza lui cărtărescu și nici măcar divină acum e momentul în care…

tocmai mi-am adus aminte de un tulburător experiment al unui om de știință american antropologul John Calhoun numit inspirat Universe 25 (Universul 25) în încercarea de a da o predicție privind viitorul umanității plecând de la șoareci oameni și șoareci sper că nu te-am plictisit vreau să-ți mai spun doar despre apariția unei categorii de șoareci numită de Calhoun „frumoșii” capacitatea lor reproductivă a dispărut generațiile au fost tot mai reduse ca număr până ce colonia a murit nicio femelă nu s-a mai putut reproduce niciun mascul nu a mai generat urmași și mi-am adus aminte cum Dumnezeu ne-a izgonit din raiul nostru de care am fost bucuroși și de…

cred că eram mai degrabă speriat să fiu ajutat și nici nu puteam să fiu de acord eu ar fi trebuit să fiu cel care să te protejeze dar m-am dovedit a fi slab și asta nu am putut să mi-o iert niciodată așa am preferat să te îndepărtez și tot timpul ăsta pierdut nu ni-l va înapoia nimeni niciodată sunt sigur că m-ai urât cu toată ura de care erai în stare și eu m-am urât mult mai mult decât tine deși niciodată nu am încetat să te iubesc să sărut urma pașilor tăi în singurătate nici măcar nu mai pot să-ți spun cât de rău îmi pare și…

poate cum izbucnești în râs ca și cerul când e gâdilat de nori sau de urși și cum steaua polară ți se lipea de sâni sau cum înnebuneam ori de câte ori rupeam de pe tine rochia de scrum rochia ta cea mai bună rochia de bal și vântul turbat care rupea carnea de pe tine și mi te dezbrăca sau mai bine aștept până când vei închide ochi și mă voi furișa pe sub pleoapele tale deja străvezii vom visa amândoi ivoriu sau verde oliv în visul din somnul tău apoi vom aprinde focul în noi și vom alunga bruma târzie ca din livezi ne vom topi singurătățile amândoi…

doar ce te-ai trezit din somn și abia îți poți controla tremurul mâinilor în încercarea de a-ți liniști respirația ai visat urât te întreb în fiecare dimineață da, îmi răspunzi visez cum te stingi în brațele mele într-un ultim sărut dar este nemaipomenit îți mai zic chiar așa îmi doresc să trec vămile cu gustul sărat al buzelor tale în gând apoi nu ne mai spunem nimic te așezi în fața oglinzi și încerci să-ți scuturi întunericul din păr apoi îmi clătești ceața din ochi după care mă ajuți să-mi prind piciorul care cu fiecare noapte trecută devine tot mai turbat tot mai înalt și urlă ciudat se agită nervos…

nopțile în care câmpia mea înghite cerul și unde îți băteam la fereastră deschide-mi deschide-mi urlau în mine amintirile luna și cerul unde îți sunt aripile mă întrebai și eu plecam rușinat sub pașii mei se căscau fântâni inutile și hăul cel mare și răul și se auzea plânsetul viilor cu strugurii uciși de prea tineri poate și prețul plătit libertății prea mare sau mersul târșit printre amintiri și iluzii și în urma piciorului cresc păduri de salcâmi îmi crește pe ochi o pâclă neagră și mă înfioară aerul rece din fereastră și nu știu de ce îmi aduc aminte cum muream în fiecare clipă trăită la tine în brațe…

dintr-odată aşternuturile mele au fost cuprinse de o adevărată frenezie îmi dădeau senzația că s-au prins ca într-o horă apoi și patul a început să tremure m-am ascuns în cel mai întunecos colț și-mi clănțăneau fără rost măselele uneori vii și îmi reproșezi că nu mai poți să-ți reazemi viața și fruntea de sufletul meu și că nu mai ai încredere în mine că nu mai sunt cel care a fost că nu are rost să-ți trăiești viața cu mine în gând să mănânci să dormi sau să privești cerul cu mine în minte și că îți e din ce în ce mai greu să-mi vorbești că îți sunt dorințele…

tot timpul mi-a fost frică să nu mă prăbușesc din vis și să mă zdrobesc de dușumea la picioarele patului probabil că ăsta e motivul pentru care de ani buni nu mai dorm mă usuc de oboseală și umblu prin casă de parcă plutesc mi s-au săpat șanțuri adânci de oboseală pe frunte în ele am pus țărână și am plantat pomi de obicei stau toată noaptea cu ochii lipiți de tavan mâinile împăturesc cu migală întunericul să nu facă cute alteori sap cu unghiile în lemnul piciorului scorburi adânci sau tunele lungi care îmi străbat amintirea piciorului care a fost curios este faptul că oricât aș săpa în picior…

Încercați să citiți poezia în timp ce ascultați melodia… veți vedea că veți percepe altfel poezia…   M-am obișnuit ca după o noapte de dureri, de pierderi iremediabile de amintiri și de ascultat în buclă Whiskey Lullaby până când uitam de mine și să nu am timp să mă feresc, ca să urmeze perioade scurte de luciditate senină ca după moarte sau revenirea pentru o clipă a bărbatului care am fost apoi cădeam în mine brusc ca în transă sau cum urca din sufletul meu un iz puternic de putred sau halucinam cu zeci de fantasme învârtindu-se amețitor în fața ochilor mei și cum priveam înspăimântat goana lor nebună apoi…