Petre Ioan Crețu

Pentru Iulia Nicolau – Crețu îmi tot vine în minte momentul când am vrut să mă pierd să mă rătăcesc pur și simplu în largul mării și cum marea nu m-a vrut și cum am avut la modul absolut sentimentul de singur așa cum a zis Caraion poetul: că am pe nimeni și cum m-a luat brusc cu frig, și cum am trăit exact acel verde rece al lui Nichita, eu chiar am mângâiat moartea pe creștet și nu e nicio metaforă și nu e nicio licență poetică și nu a fost deloc plăcut uf, cum mă loveam cu capul de valuri sau poate ele mă loveau ca și cum…

nu știu cum dar am o amintire înainte de a mă naște când ursitoarele erau strânse în jurul mamei aflată în chinurile facerii atunci am auzit pe una dintre ele bolborosind cum că voi cunoaște dragostea abia la bătrânețe și că mai întâi voi avea parte de o întâmplare demnă de poveste și că voi primi ceva care mă va ajuta să-mi găsesc femeia visată acum puțin timp și cumva purtată de vânt o rochie din stambă jumătate roz jumătate albă a ajuns în mărul uscat din spatele bătrânului cuptor de pâine și pe care am recunoscut-o ca dintr-un vis și tot ca din vis știam ce să fac așa…

de un timp pașii mi-au rămas în urma umbrei iar drumul e din ce în ce mai greu ca și cum o forță nebună m-ar trage înapoi deși e doar neputință poate și prea multe nevoi prea multe depresii frustrări mai ales dar și dureri adunate în mine fără folos nici nu știi iubito cât de tare m-am dezamăgit și că nici nu mai am timp și nu mai am nici puterea și nici dorința unui alt început parcă aș trăi într-un tărâm mort fără culoare și fără miros fără văz fără auz fără fâlfâiri de aripi în sângele meu ca și cum aș fi fost absorbit într-un hău Dumnezeu…

căutând să dea sens zilei de azi un om și un înger zboară umăr la umăr ca un întreg chiar dacă fiecare o face doar pentru el un bărbat și o femeie merg suflet lângă suflet în sensul greșit brațe și buze străine îmbracă femeia tainic predestinare și drum abătut eu îți adun urmele pașilor și cumva le aduc acasă le spăl frumos apoi le întind pe sârma de uscat rufe să se albească și să nu le mai recunoști și să nu mai miroasă a drum după un timp luna a coborât iar pe pământ m-am plimbat cu ea la braț toată noaptea pășind peste apele râului ca pe…

nu ți-a trebuit prea mult să mă scoți din mine unde hibernam de ceva timp și-mi era bine în iarna mea îmbrăcat cu zăpadă altfel umblam destul de mult prin mine când eram prea bătrân când eram prea tânăr cum îți spuneam mi-a fost și bine uneori înotam în zăpadă în zăpada adunată cu migală în capul și în sufletul meu când se făcea lună plină mai ales și urlam și nu-mi era frig niciodată – cineva mi-a zis că nu-mi e frig pentru că că sunt deja mort și nu înțeleg de ce atunci sunt trist și de ce plâng și sufăr ca un câine. ce bine ar fi…

un fâlfâit de aripi e cerul întristat o fereastră murdară pierdută în întuneric gaura neagră înghițind cuvintele mele speranțele și lumina din ochi cuvintele păsări călătorind năuce printre stele un fâlfâit de aripi mai mult un zbor inutil e sufletul meu o lacrimă sau o bucurie insulă pustie și tăcută aripi de păsări mirate lovindu-se sinucigaș de lună ca de un perete sau ulii fâlfâind moarte peste prunii mei apoi tăcere un fâlfâit de aripi ca un petic de nădejde sau drumul neștiut către pieire sau lumină aripi de îngeri rătăciți prin ploi și printre nori în zborul lor sinucigaș lovind pământul proaspăt săpat de pe morminte apoi mâinile mele…

de un timp năpăstuiesc haotic și nebune cuvintele tale în sufletul meu suflet ostenit și demult părăsit în arșița renunțării și lăsat apoi prizonier tristeții și lăsat să se usuce la nesfârșit răstignit într-o colivie cu zăbrele de fier și privirea cu transparența apei căprui ca o fereastră de cer aproape în fiecare zi cam pe la zece soseau în sufletul meu trei îngeri demonici și tare se mai minunau de amintirile din el de cele colorate mai ales pe care le proiectau în mintea mea și le priveau tolăniți confortabil până se plictiseau atunci ridicau fiecare piciorul și însemnau locul – uf, sufletul meu ca o apă curgătoare e…

cred că așa au vrut îngerii de zi îmbrăcați cu aripi multicolore îngerii aceia care zboară în cercuri mici peste hidrantul din bar în fiecare dimineață de vineri și luni că prea se uită lung la mine cum îmi beau vodca ca în cazul în care îmi voi roti din greșeală brațele ca pe niște elice de elicopter una în sensul celeilalte și se creează ceva ceva ca o ceață neagră în jurul degetelor mari ei cred că tocmai atunci dar fix chiar atunci o să mă înalț la cer și-acolo ce o să faci mă întreba de fiecare dată când îmi trecea gândul ăsta fix prin cap un fost…

cineva mi-a furat numărul de la poartă cineva a furat un număr și a fugit cu poarta mea în spate cineva mi-a furat moartea și sunt necăjit mai vine ea prin sat și întreabă de un bătrân iar lumea dă din umeri e clar că nimeni nu mă știe și-atunci moartea înșfacă la nimereală și nu știu cum îmi revine mie timpul celui dus de câte ori îngerul meu trece prin cameră în zbor mie îmi place să mă dau în patru labe prin fereastra albăstrită de ger sau de inorogul beteag care mai mult doarme ascuns în bibliotecă în spatele cărților mele cele mai dragi și cum spuneam îmi…

ai fi putut să-mi fii femeie pe veci şi dor să porți în pântec ca pe prunc ai fi putut să fii chiar fluture fluture rar și nu s-a putut și tare îmi e frică că din noi va rămâne doar vina și atât și nimeni să nu ne poarte amintirea și nici crucea numele noastre la un loc îţi mai aduci aminte cât de înalt zburam dar și cât mir și cât foc ni s-a prelins pe trup până în oase pe buze mai ales și-n pântecul tău lacom dar și cât plâns am tot plâns în noi şi câte altare reci am cioplit și tot am cioplit cu…