Petre Ioan Crețu

o, cum mă mai încânta frumusețea florilor de salcâm de pe caisului doi și cum se luminau una pe alta alb în alb până mi se împăiejena privirea și orbeam și cum strălucirea lor străbătea neputința mea și de care îmi agățam ochii și aripile obosite în fiecare noapte în singurătatea mea se mai făcea încă noapte și primăvară în inima mea apoi cum sânii tăi ca niște ghemuri de nori se revoltau și cum se închideau în ei ca într-o carapace ori de câte ori îi atingeam cu degetele tremurânde de nerăbdare poftă și de prea multă așteptare apoi cum treceau pufăind și fără rost prin grădina din spate…

– poem naiv și fără prea mari pretenții – caisului doi locul unde toate păsările clocesc oul din care se vor naște și unde soarele răsare doar în zilele cu soț în rest e un fel de amorțeală și semiîntuneric și lucrurile în majoritatea lor stau ori suspendate ori cu susul în jos mai este și locul unde Dumnezeu îi hărăzește pe cei mai păcătoși dintre noi cu nemurirea cică pentru a fi chinuiți veșnic pentru păcatele lor la fel e și locul unde cele mai frumoase femei se pot vedea numai și numai pe întuneric uneori e de ajuns doar să ne închidem ochii musai ochi căprui dar nimeni…

abia de se înserase când în fața barului a apărut un camion și o macara cel mai mult mă fascina macaraua cred că fusese odată galbenă și frumoasă acum era doar rugina de ea scârțâia din toate prezoanele ca în filmele de groază iar cablurile trosneau de-ți venea s-o ei negreșit la goană de vreo două ori era să le scape lada pe care tocmai o descărcau când au reușit s-o așeze în dreptul ușii am răsuflat cu toții ușurați ne mai sâcâia doar întrebarea că ce o fi în ladă unde speram cu toții să fie o stripteuză și s-o pipăim cu ochii în lumina difuză din bar a…

– experiment la o singură voce și un hidrant roz – în mine crește moartea pe furiș ca nu cumva să mă prind totuși înainte să dorm îi fac semne cu mâna nu mă vede continui să dau din mâini până se plictisește și… și ducă-se-pe-pustii să recapitulăm tu, singură într-un colț eu singur în celălalt colț al încăperii din noi apoi trecem din camera care se crede bărbat în camera care este femeie luăm toate camerele la rând până la camera de apoi urmează camera de apoi cu ușă pe stânga strigă vexat un înger între timp noi devenisem ceva vâscos și albicios ca o ceață de iarnă apoi…

Poezie dedicată unei bune prietene, ne cunoaștem de aproape 40 de ani, Rodica Becheru care se află într-o grea cumpănă, curând va suferi o operație pe cordul deschis. Multă sănătate! nici nu ne-am dat seama când soarele a obosit deja și frig și moartea s-a făcut în inima mea și întuneric și soartă rea și am plâns și m-am lovit cu sufletul de cer dar în zadar și parcă muream cu fiecare clipă care-mi trecea când deodată poate am visat sau poate chiar a fost adevărat din cerul întunecat s-a înălțat luna înalt s-a înălțat și strălucea strălucea din bezna înghețată ca o fată cu părul de aur cu părul…

mă strecuram în noapte și în tine pe furiș și eram tot numai teamă şi eram numai șoapte fierbinți și de atâta bucurie mă înălțam și zburam era în ianuarie și întunericul se lovea violent de parbrizul mașinii în timp ce goneam împreună pe autostradă ca printr-un tunel spre caisului doi spre casa noastră îți mai amintești când te-am luat prima dată de mână? și cum am hoinărit pe străzile pustii și cenușii ale orașului sau cum te-am lăsat la intrarea păzită la târgul de Crăciun stăteai parcă sprijinită de vânt puțin stânjenită poate și temătoare că n-am să mă mai vin și am ieșit cu mâinile goale nici măcar…

de cum s-a făcut dimineață m-am apucat să vărs fluturi și alte chestii deștepte îmi ieșeau pe gură aburi groși și aburii se loveau apoi de oglinda murdară tot încercând să pătrundă în rostul lumii în rostul întunericului și al luminii eram în același local de data asta chiar lângă hidrantul roz adormisem cumva cu mâna răsucită pe masă și cu fruntea sprijinită de halba în care mai era bere azi noapte la bar a venit și moartea și-a luat o bere și s-a așezat lângă mine și nu-mi mai amintesc cum de-am ținut-o de mână o oră întreagă o oră de desfăț și de multă plăcere am băut amândoi…

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…” Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu aș vrea să-ți scriu despre vântul care îmi dă târcoale și care suflă puternic și ciudat și rece – poate e apropierea morții îmi șoptea cineva– și cum mi-a flendurit trupul de carne și cum  m-a golit de lumină mai ales și cum nu mai am puterea să mă împotrivesc și cum am obosit și cum am renunțat să mai lupt pentru mine nici nu mai are rost să-ți mai spun și despre durerea care îmi străbate mușchii ca un piron înroșit în foc și cum oasele picioarelor se chircesc cât e noaptea de lungă și cum…

o cârciumă ca oricare alta aflată la răspântii chiar la intrare în sat și care văzută din-afară nu spune nimic trecătorului oricât ar fi fost de însetat în loc de firmă avea o bucată de tablă pe care scria cu creta apăsat Cafe bar înăuntru din când în când se întâmplau lucruri ciudate când scaunele când mesele o luau brusc razna treceau vâjâind în zbor pe deasupra noastră și se învârteau până amețeam în sat se zvonea că barul e o casă posedată cineva mai deștept decât noi zicea ceva de un portal între lumea de astăzi și lumea de altădată și noi râdeam de el totuși, de fiecare dată…

cineva mi-a furat numărul de la poartă cineva a furat un număr și a fugit cu poarta mea în spate cineva mi-a furat moartea și sunt necăjit mai vine ea prin sat și întreabă de un moșneag cu fața răvășită un moșneag plin de durere și nevoi iar lumea dă din umeri e clar că nu-l știu și-atunci moartea înșfacă la nimereală și cumva îmi revine mie timpul aceluia fără noroc în timp ce un înger trece prin cameră în zbor mie îmi place să mă dau de zor în patru labe prin fereastră în lungul și în latul ei ceea ce e un joc stupid de-a lumina și a…