Petre Ioan Crețu

îţi mai aduci aminte? îţi spuneam că nu e vis că existăm deodată ne însufleţeam două aripi de foc lovindu-ne de tâmpla cerului ca de un zid în lumea sfârşită totul ne era permis cu noi se începe cu noi sfârşim suntem exact ceea ce ştim ce vrem ce iubim ce murim şi unde zeii au pierit de mult ucişi striviţi cu nepăsare în timpul lor în somnul nostru cineva îmi spunea că femeile singure râd noaptea în somn în hohote scrâşnit bărbăţii singuri devin lumânări resemnaţi tulburi neîmpliniţi pe umeri au cerul în suflet moartea şi miros a frig acum despre noi nu se mai aude nimic ne-am uitat…

se mai aud din când în când paşii târşiţi pe nisipul pustiului bântuit de îngeri timpul scurs din trup ca dintr-o clepsidră crucificaţi acest trup crucificaţi acest trup de albastru trup plăpând mă tot îndemn și strig la voi chiar și în adânc de fluture sunt om îți spun mai bine privește vântul cum netezeşte depărtările puse de noi între noi și cum continuăm să ne îndepărtăm de noi grăbiţi stă în firea noastră să ne sinucidem aruncându-ne din cer să ne zdrobim cu ură cu furie de caldarâmul stingher în fiecare dintre noi se află un om un fluture un om o renunţare şi sigur tot nimicul lumii strâns…

– creaţie dumnezeiască – Dumnezeu, se spune, nu a avut simţul umorului s-a născut mai întâi pe el, din plictiseală, într-o duminică de vară, când soarele stătea-n crucea zilei în echer, elohim nu ştiu cât timp i-a trebuit să-nveţe să folosească braţele că repede a făcut cerul îl înghesuia din toate părţile nimicul ăsta, căci peste tot şi toate exista doar un mare nimic un talmeş-balmeş fără de măsură fudul şi stupid era cât pe-aci să fie turtit de ceea ce tocmai urma să zămislească, adică pământul, ce fapt crucial pentru noi aşa că din haos tocmai s-a născut pământul şi Dumnezeu s-a întins să doarmă puţin până spre dimineaţă…

e atât de minunat să desenăm cu creta pe pereții spitalului chipuri de îngeri și ele zidurile să se destrame să cadă brusc din înalt rostogolindu-se în mare apoi toți bolnavii să ne încolonăm pe faleză cu asistenta șefă în frunte și să ne pierdem unul câte unul în umbre în fiecare noapte ne întoarcem toți în locul unde a fost cândva spitalul ne ținem de mână și așteptăm să ni se dea tramadolul și un pahar cu apă

azi nu mă mai locuiesc am refuzat deja aşternutul din frunzele arse de brumă precum şi cochilia de melc reformat spoită cu trafaletul în alb și refuz să mă mai ţii în braţe e dreptul meu să cad de la înălţimea singurului vis dormit până la capăt nu am înţeles niciodată de ce tot timpul tău mă împingeai de la spate pe şina de gheaţă spre nicăieri sau poate către ceva ce încă nu se aflase sau poate nu-l înţelegeam oricum eram mereu rătăciţi în fiecare noapte cu lună se aude urletul din mine uscat urletul lupului alb adormit din vremuri străbune în inima mea

mă prelingeam așa din înalturi stupid cu hainele sfâșiate de spini cu pieptul scobit iar pulpa îmi era ruptă de câinii câinii aceia alburii fusiformi nălucile nopții cu ochii înroșiţi de teamă de ură de viscol nu mă întreba de ce așa a fost să fie m-am trezit deodată lichid purtător de tăcere purtător de destin în zbor deasupra livezii de pruni era atâta liniște în jur încât auzeam pruna crescând cu brațe subțiri cu umeri aduși dar cel mai bine îmi stătea tristețea şi asta mă neliniștea de obicei şi rătăceam bezmetic printre lumini ciudate uneori printre amintiri amestecate niciodată sătul niciodată înfometat doar setea uscată de lup îmi…

veşnic rătăcitor între ziua de ieri şi ziua de mâine pe coridoarele pictate de tine cu nelinişti cu mână tremurândă și mă lovesc bezmetic de pereţii scunzi ca într-un balon de săpun într-un alt balon de săpun rostogolit – multe coşmaruri şi multe iertări am găsit în cotlonul zilei de ieri animale mici alergau hăituite în cerc de fluturi speriaţi mereu suavi mereu albaştri sunt bântuit de albastru ca de o spaimă îmi lipeam buzele de tâmpla ta căruntă – trup părăsit călător singuratic în cer femeie proscrisă rătăcită printre îngeri cel mai greu mi-a fost să-mi aduc aminte cum te îmbrăcai tu în femeie cu părul în vânt sau…

în sala asta mare cu lespezi reci alunecoase iubirea ta coboară-n mine, treaptă cu treaptă ce forfotă ce zumzet şi tare sunt buimac iar Dumnezeu se-apropie şi-mi şopteşte – Taci! nu-s piatră Doamne am mai apucat să-i spun răstit uitându-mă cu grijă în jur era proscris nu-s piatră chiar tu mi-ai zis să vin străinul acesta e vinovat e vinovat strigă juriul în cor nu a uitat să zboare trebuie crucificat! în săptămâna asta singurătatea am pus-o la păstrat am adunat de-a lungul vremii am tot adunat stau bine aici în suflet când mi se face dor de câte ceva cobor în mine şi le răsfoiesc umezindu-mi degetul în lacrimi…