Petre Ioan Crețu

femeia sângerândă în inima mea cum spune mereu sufletul ei da ca apoi să-mi împlânte până la prăsele pumnalul ochiului ei și-mi lăcrimează brusc soarta și cum trece prin mine ca prin gară trenul de trei trenul care nu oprește niciodată nicăieri doar nașul se vede din el are în loc de chipiu o bască albastră și o cămașă înflorată de doi lei femeia plângându-mi în brațe o, cum spune sufletul ei da și eu mă usuc floare în glastră la pieptul tău apoi sânii tăi mari și lăptoși ca o locomotivă cu abur pufăie cu zgomot în spatele meu ca de fiecare dată ajung cumva acasă purtând în buzunarul…

toată viața m-am chinuit să scriu cel mai bun poem al meu despre iubire și niciodată nu am fost mulțumit de cum mi-a ieșit cel mai mult mă împiedicam de cuvinte ca de niște pietre care-mi durea de fiecare dată scrisul și mersul și viața brusc îmbătrânea mi se mai întâmpla să mă îmbăt în barul de la marginea satului barul care avea un hidrant roz și un tonomat de tot hazul și în nopțile acelea cu beții crunte săvârșeam în minte știu sigur cea mai frumoasă poezie care ar fi putut vreodată să fie scrisă când mă trezeam dimineața nu mi-o mai aminteam de obicei aveam o durere cumplită…

nu știu de ce dar în visul meu e mereu frig mă dor picioarele de mor de parcă ar fi de sticlă așa că nu mai visez și dintr-odată am capul limpede am să mă îmbăt hotărăsc dar deja e frig și umed la barul din colț vodca e prea scumpă și de mult timp n-am mai văzut pe aici picior de târfă nu mai beau îmi zic și mă ridic de pe scaun hotărât să zbor mă urc pe acoperișul casei dar și acolo e frig iar de curând îngerii copii mi-au legat în joacă aripile la spate și n-au mai reușit nici până azi să le desfacă doar…

despre noul proprietar al cârciumii din sat știam că e un fost militar că a fost lăsat la vatră acum doi ani din Legiunea străină un bărbat îmbătrânit de tânăr mai și șchiopăta ori de câte ori ieșea de după tejghea bolborosea în barbă cuvinte grele sau cânta mergi și crapă ca orice fost legionar care se respectă vorbea la telefon aproape toată ziua căuta un hidrant de preferat roz și un tonomat Graceland din sticlă și tablă de inox între timp a construit un ring de dans și acum veneau la cafe-bar tineri și din alte sate îmbrăcați toți în salopete albastre despre beție se spune că ar fi…

(poem cu un înger și doi nărozi) plâng pentru că știu că și tu plângi plângem amândoi ca nărozii un înger tocmai și-a trecut aripa peste creștetele noastre ca un arc de cerc ca o pasă măiastră de vrăjitor apoi ca pe o punte a întins-o între noi și s-a făcut întuneric în jur ți-ai înghițit lacrimile brusc eu încă le mai țin în gură ca pe niște cuvinte și ele se lovesc puternic de dinți ca de o redută și cum se face întuneric mă duc la bar mângâi mai întâi hidrantul pe creștet e chiar la intrare în colț apoi îmi iau sticla cu vodcă și berea închid…

unde marea e străină rece și rea ca o femeie părăsită m-am tot învârtit năuc pe țărm trei zile la rând și a fost și ziua mea ziua de cuc, însingurat stingher ziua pe care am vrut-o ca pe un nou început și care nu a mai fost apoi un val de nicăieri m-a măturat din cer de întuneric tot încerc să mă pierd dar ca un câine în fața mea viața și umbra merg ținându-se de mână spre singurătatea iernii singurătatea mea trecând în fugă prin septembrie cu ale ei câmpii și drumuri lungi drumuri de piatră drumuri de glod drumuri și păsări mute lățite peste zare peste prunii…

tu te îndepărtezi încet încet egal și implacabil cu strada mea în piept și strada brusc a încărunțit și nu mai am puterea să te strig și nu mai am puterea să te întorc și nu mai am puterea să te rog și nu mai am nimic ce să te rog și nu mai am nici ce să plâng și nici nu mai pot să te plâng nimic nu mai am încremenit în propria-mi nemișcare lipit de zid lipit și de uitare și umbră mi se face în zare și am muțit și am orbit o, degetele mele reci și neclare neputința mea se pare e bănuțul de dat bănuțul…

este ceea ce se numește astral transformarea completă a omului în lup de câte ori poți mi-a spus un bătrân de la noi din sat – care a fost odinioară paznic la bodega de stat când m-am îmbătat prima dată aveam treisprezece ani – mi-a zis moșul că e extraordinar să pot să-mi îmbrățișez umbra și dacă voi reuși voi deveni dintr-odată liber cu adevărat și soarta mi se va modifica din victimă în învingător și sângele tot mi se va schimba în sânge de zeu – lup cu ochiul stâng în flăcări cu ochiul drept de lut și părul roșcat în fiecare noapte cu lună plină mă duc la…

oare unde se ascunde tristețea singurătate cobaiului din cușcă singurătatea puiului de cuc în cuibul străin dar răutatea, dar veninul din ochiul șarpelui învins? ascunsă printre ierburile grădinii privești cum submarinul își flutură aripioarele mici și cum se pierde printre cârdurile de gâște printre cirezile de zmei în ultimul împleticitul și anemicul zbor suntem deja obosiți sunt deja bătrân ca niște piese de șah roase parcă de vremi deși dacă aș putea să mă ascult m-aș înțelege aș deveni imun parcă în cartea asta scriai despre roți despre rostul lor în lume despre implacabilele rostogoliri despre morți despre faptul că oamenii nu mai sunt oameni doar trupuri golite de har…

atât am plâns unul în altul și-am nins cât pentru o iarnă tristeți bolnave tristeți de Bobotează ca un șarpe vinețiu strada pustie ni se târăște aiuritoare pe sub picioare pe cerul căprui zboară un pește cu aripi rozalii și guler din dantelă se-aude încet din depărtare apropiindu-se amenințătoare haita de lupi cu ochi de foc cu colți și gheare și viscolește în noi cu disperare apoi pășim cu frică în somn și ne vom rătăci unul în altul