Petre Ioan Crețu

niciodată nu am reușit să-ți povestesc despre lupii blonzi cu bretoane și ochelari mov încălțați cu bocanci uriași soldățești și cum îmi bântuiau cu zgomot somnul și cum inima de spaimă se desfăcea în bucăți de lumină și întuneric la greu dar nici despre îngerul trist nu ți-am povestit îngerul cu aripile târșâindu-le după el lăsând în urmă o dâră lăptoasă de durere și ger și nici despre sticla cu vin care fix la ora trei se insinua lângă mine în pat cerșind sex sau cum mă loveam de scaun ca de un zid și mă împrăștiam pe covorul de iută sau cum visam herghelii de fluturi te mai visam…

tu mă întrebi cum și când să începi și dau din umeri a nefiresc sau îți vorbesc despre anotimpul sfârșiturilor ca despre o bucurie nestăpânită vara e și ea un timp uneori nesfârșit alteori viața începe cu moartea și ne bucurăm trupurile noastre ascund răni neostoite fiul a ucis pasărea purpurie în zbor fiul nostru cel rătăcit și ziua începe aproape violent cu râsul meu și nici măcar nu știu de ce obosesc aproape incest urcă cenușa urcă nefiresc și nopțile sunt lungi ca niște săbii de fier de ce ne sunt cântecele somnoroase și grele, mai întrebi Dumnezeu începe Geneza cu propriu eșec cu Adam cu izgonirea din rai…

trec frunzele prin pomi deja îngălbenite cum ca prin brie trece tăișul rău și crengile lor ca niște aripi stau să se întâmple o, tu martie înfrigurat și trist cu brațele istovite și uscate de frig mamă cu sânii sterpi și primăvara asta năucă și uite câtă tristețe s-a adunat încet încet pe sub ușă nu-i așa că-ți vine să te întrebi despre sensul existenței dar mai ales despre rostul tău de bețiv bolnav și fără viitor martie trist și bolnav ca un bărbat letargic cu umerii coborâți și cu colțurile gurii lăsate tânguios până în bărbie și câinele care stă întins la picioarele lui jumătate adormit jumătate trist ziua…

strigătul disperat al păsării apărându-și cuibul pare o simfonie neterminată ca și vaietul prelung al lemnului siluit de oțelul ascuțit al dălții minunea și chinurile facerii acesta e poemul pe care nu reușesc să-l scriu pot în schimb să-l urlu și asta fac mai flutur și mâna înainte să tac

eu aud din când în când poate din carnea și din rănile mele când le stârnește vântul poate din sufletele rătăcite ori răstignite-n în pântec aud și pașii târșiți ca pe nisip ca pe plajele acelea reci și pustii bântuite de îngeri căzuți chinuiți de setea sângelui cu aripile grele strânse pe lângă trup cu semnul copitei pe frunte îngerii damnați se mai aude și cum bâjbâi bezmetic după un suflet știți deja pe care acela care ar trebui să fie și nu înțeleg de ce nu pot să-l găsesc îmi vine să ies în piață și să strig crucificați-mă crucificați acest trup neputincios trup de rece și verde plăpând…

poate îți mai amintești de povestea piciorului de lemn care îmi înfrunzea de fiecare dată doar când treceai pe lângă el și cum din picior dădeau păsări ca mugurii de rod și cum din el se făceau ramuri lungi și creșteau și porți tainice spre nicăieri tot din el adunau țigăncile frunze verzi mai știi cum le scuturau de praf și le spălau apoi le aduceau să le culce în umărul meu drept și cum tot din el zburam zbor fără rost uneori fierbinte uneori cu har uneori întineream alteori doar muream sunt visul inorogului ți-am mai spus visul inorogului bătrân și obosit căutându-și în somn amintirea de mânz. despre…

în sufletul meu latră un câine și totul se destramă în jur trec curcubeie unul câte unul apoi trece și-o drezină pe cerul roșu ca tutunul și plânge ochiul lacrimă de vină mai treci și tu obosită și bolnavă brusc se face liniște roată și alb se face la mine în soartă bate și moartea puternic în poartă zidul, ultima mea vamă de care mă tot lovesc stop cadru prins în ramă