Petre Ioan Crețu

(poem cu un înger și doi nărozi) plâng pentru că știu că și tu plângi plângem amândoi ca nărozii un înger tocmai și-a trecut aripa peste creștetele noastre ca un arc de cerc ca o pasă măiastră de vrăjitor apoi ca pe o punte a întins-o între noi și s-a făcut întuneric în jur ți-ai înghițit lacrimile brusc eu încă le mai țin în gură ca pe niște cuvinte și ele se lovesc puternic de dinți ca de o redută și cum se face întuneric mă duc la bar mângâi mai întâi hidrantul pe creștet e chiar la intrare în colț apoi îmi iau sticla cu vodcă și berea închid…

unde marea e străină rece și rea ca o femeie părăsită m-am tot învârtit năuc pe țărm trei zile la rând și a fost și ziua mea ziua de cuc, însingurat stingher ziua pe care am vrut-o ca pe un nou început și care nu a mai fost apoi un val de nicăieri m-a măturat din cer de întuneric tot încerc să mă pierd dar ca un câine în fața mea viața și umbra merg ținându-se de mână spre singurătatea iernii singurătatea mea trecând în fugă prin septembrie cu ale ei câmpii și drumuri lungi drumuri de piatră drumuri de glod drumuri și păsări mute lățite peste zare peste prunii…

tu te îndepărtezi încet încet egal și implacabil cu strada mea în piept și strada brusc a încărunțit și nu mai am puterea să te strig și nu mai am puterea să te întorc și nu mai am puterea să te rog și nu mai am nimic ce să te rog și nu mai am nici ce să plâng și nici nu mai pot să te plâng nimic nu mai am încremenit în propria-mi nemișcare lipit de zid lipit și de uitare și umbră mi se face în zare și am muțit și am orbit o, degetele mele reci și neclare neputința mea se pare e bănuțul de dat bănuțul…

este ceea ce se numește astral transformarea completă a omului în lup de câte ori poți mi-a spus un bătrân de la noi din sat – care a fost odinioară paznic la bodega de stat când m-am îmbătat prima dată aveam treisprezece ani – mi-a zis moșul că e extraordinar să pot să-mi îmbrățișez umbra și dacă voi reuși voi deveni dintr-odată liber cu adevărat și soarta mi se va modifica din victimă în învingător și sângele tot mi se va schimba în sânge de zeu – lup cu ochiul stâng în flăcări cu ochiul drept de lut și părul roșcat în fiecare noapte cu lună plină mă duc la…

oare unde se ascunde tristețea singurătate cobaiului din cușcă singurătatea puiului de cuc în cuibul străin dar răutatea, dar veninul din ochiul șarpelui învins? ascunsă printre ierburile grădinii privești cum submarinul își flutură aripioarele mici și cum se pierde printre cârdurile de gâște printre cirezile de zmei în ultimul împleticitul și anemicul zbor suntem deja obosiți sunt deja bătrân ca niște piese de șah roase parcă de vremi deși dacă aș putea să mă ascult m-aș înțelege aș deveni imun parcă în cartea asta scriai despre roți despre rostul lor în lume despre implacabilele rostogoliri despre morți despre faptul că oamenii nu mai sunt oameni doar trupuri golite de har…

atât am plâns unul în altul și-am nins cât pentru o iarnă tristeți bolnave tristeți de Bobotează ca un șarpe vinețiu strada pustie ni se târăște aiuritoare pe sub picioare pe cerul căprui zboară un pește cu aripi rozalii și guler din dantelă se-aude încet din depărtare apropiindu-se amenințătoare haita de lupi cu ochi de foc cu colți și gheare și viscolește în noi cu disperare apoi pășim cu frică în somn și ne vom rătăci unul în altul  

înspre dimineață la masa mea venea mai mereu bețivul satului așa i-am zis eu cu mirosul lui de acru de viu mort îmi vorbea mereu despre locul unde făcuse armata la graniță cu rușii undeva aproape de Iași unde femeile aveau ovarele pline cu flori iar noi soldații, îmi zicea entuziast aveam burțile pline cu fluturi și rom ieftin și gata să ne dăm viața pentru țară și sex eroism inutil așa ne-a trecut ca nimic definitiv tinerețea acum eșuați într-un bar meschin cu privirile sprijinite vremelnic de un hidrant ruginit suntem amestecați de-a valma curve și bețivi bolnavii timpului abstracți și ratați unii cu ștaif alții doar eșuați ne…

femeie cu trupul mirosind a iarbă și cu degetele umbră înfășurată în giulgiul umed al ploii ploaia care desface noaptea de zi întunericul de lumină zâna nopții fiica morții și cum îmi spală ea fața cu rouă și mâinile și umerii și buzele și ochii cu lacrimi să-mi acoperi privirea te rog cu bănuți de aramă ca nu cumva să rătăcesc așa fără de seamă între lumea de aici și lumea ailaltă deși timpul meu s-a dus așteaptă-mă, revin focul s-a stins demult deasupra mea cerul s-a deschis și pășesc în lumină și pășesc în liniște pășesc în bucurie mâinile îmi sunt lungi privirea scotocește senină și se aud voci…

e vineri e noapte și e zgomot mult zgomot în cafe-barul despre care îți spuneam unde femeile își aruncă la intrare aripile de îngeri peste hidrant apoi își îmbracă chiloțeii roz chiloțeii de dans iau și câte o vodcă o dau peste cap după care plonjează mortal în ringul de dans deja eram beat când parcă din neant ai apărut în fața mea ca o zână o zână voluptoasă cu ochelarii pe nas și privirea joasă, râdeam neîncetat și-abia te întrezăream prin ceața de fum fum de țigară aburi de alcool și muzică deasă te-am invitat degrabă la mine sub palton era o iarnă friguroasă o, și noaptea asta noaptea…