Petre Ioan Crețu

viața este extraordinară e nemaipomenită se bucura Ezra cu ochii încă închiși – cusuți cu ața întunericului și taină de jur împrejur – tot țopăind în necuprinsul pustiu și cum bate vântul prin măruntaiele pietrei și cum trosnește focul în adâncuri sau cum lovește apa în maluri ca un berbec de asediu și cum toate mor misterios în durere deși încă nu s-au născut cântă, Ezra, cântă înalță glasul fă-l dumnezeiesc plesnește-mă cu el în suflet cântă și vei fi nemuritor la dracu, cântă Ezra cum spun s-a răstit Dumnezeu din ceruri ca un tunet puternic și Ezra a tușit cumva răgușit apoi a cântat măiestru tot un vaier tot…

Ezra a tresărit în somn visa cum că Dumnezeul l-a adus de undeva din haosul nimicului nici nu avea habar pentru ce bănuia doar că va fi o însărcinare cum nu a mai fost dată nicicând ceva cu o nouă creație ce va fi și că el va avea ultimul cuvânt în alcătuirea rostului omului în timp oricum doar lui i se va da puterea de a pune în cuvinte fiecare fâlfâire de mâini fiecare pas dumnezeiesc și orice gând îi va străbate prin lumina harului lui Dumnezeu tu vei fi mai presus decât un om și de cât orice vietate pe care am zămislit-o până acum vei fi și…

marginile umbroase ale sufletului tău pedeapsă sau poate doar teamă și dintr-odată visele ne sunt vii umblă cu noi de braț prin începutul de viață și asta ne înspăimântă pe toți atingerea morții timpul care trece oricum poate doar Dumnezeu încă bâjbâind în căutarea lumii perfecte să înțeleagă în timp ce noi așteptăm cuminți să ne creeze nici nu mai știm în ce existență o să trăim până acum doar închipuiri realități defecte și dintr-odată visele ne sunt vii umblă cu noi de braț la începutul zilei prin viață și asta ne înspăimântă pe toți atingerea nefirească a morții timpul care sfârtecă de zor om cu om fără putință de…

de mult plecat am fost pe timp și-n jos și-n sus cum mi-a fost scris am uitat până și cum se pășește sau cum de știe drumul să mă poarte dus și nici nu știu de ce Dumnezeu în mine biserici desăvârșește șoptește Ezra nimănui din mine nu mai cresc deja fântâni nici lacrimi nici țipăt nimic nimic doar întuneric câteodată și liniște un pic și-atunci îmi iau chitara și țip sunete ciudate dintr-un alt tărâm cuvintele plesnesc în urmă aruncate într-o doară peste umăr de vânt poate ar fi trebuit să învăț să desțelenesc ochiul dintre nopți sau din furtună doi crini pictați în fereastra pitică din căsuța de…

omul ca o pasăre chipul lui Dumnezeu cerul greu străbătut în disperare cămașa morții în bătaia sorții jale moartea ca bună vestire oare?

pentru că lumea s-a sfârșit pentru ultima dată și pentru că moartea laolaltă cu noaptea bântuie privirea mea din visul întrerupt brutal iar lumea din jurul meu tocmai trebuia să devină mai albă mai vaporoasă cumva și mai înaltă văzută acum în lumina slabă și tremurată a lumânării de seu în timp ce Erza continuă să scrie cuvânt după cuvânt o carte întreagă unde Dumnezeu obosit și noroios înveșmântat cu întuneric și frig cu rănile de mult adormite redeschise acum tot construia o lume despre care nici el nu știa cum va fi conștient că e ultima încercare tot felul de făpturi ciudate se insinuau pe sub palmele Lui lucrătoare…