Tristeţe vorbită în șoapte sau poem despre Liușca, o fântână și niște zei
într-o noapte în care durerea devenise mai rea chiar decât moartea am săpat o fântână la o răscruce de întâmplări și tristeți în sufletul meu şi apa s-a nimerit să fie o apă bună toți cei care au întâlnit fântâna i-au zis fântâna lu’ Petre Petre al lui Nicuţă un bătrân bolnav bolnav și singur ca un eremit nu știu de ce dar de fiecare dată când beam apă de la fântână vedeam în grajdul cu acoperișul căzut trei zei legați în lanțuri de ieslea făcută din oase de cerb şi ieslea le era plină cu flori și frunze albastre de păpădie de păpădie parcă atinsă de ger pe jos…
S-ar putea să-ți placă și
Neputința cunoașterii sau doar entuziasm
Poemul trei
Balada roților cu breton
Pieziş de-a lungul unui gând, gândul uimit…
întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la tine pieziș aşa într-o dungă de verde alteori de mov o armată de degete fierbinți mă cutreieră pe trup pe suflet mai ales sau pe tălpi cheamă-mă îți zic iar aripa ta gheară sângerie s-a făcut părul fuior de cânepă și s-a făcut că am murit și tot așa până m-am risipit în cerul proscris și nu m-am mai găsit nicicând pierdut într-un colț de suflet suflet pierdut și el de alte suflete te înțepam cu tija unui crin ruginit în ochiul tăcut ochiul căprui ochiul tău stâng apoi îţi scrijeleam numele pe tâmplă pe sâni sau în tine adânc femeie chircită sub…
S-ar putea să-ți placă și
Îmbrățișarea umbrei, transcenderea orbitei ochiului stâng – împlinire
Poezie angelică
Poemul de joi
Blues pentru un hidrant roz
de cum s-a făcut dimineață m-am apucat să vărs fluturi și alte chestii deștepte îmi ieșeau pe gură aburi groși și aburii se loveau apoi de oglinda murdară tot încercând să pătrundă în rostul lumii în rostul întunericului și al luminii eram în același local de data asta chiar lângă hidrantul roz adormisem cumva cu mâna răsucită pe masă și cu fruntea sprijinită de halba în care mai era bere azi noapte la bar a venit și moartea și-a luat o bere și s-a așezat lângă mine și nu-mi mai amintesc cum de-am ținut-o de mână o oră întreagă o oră de desfăț și de multă plăcere am băut amândoi…
Candoarea prunilor cu frunze albastre
deodată e foșnet ciudat printre prunii sălbatici adunați în pâlcuri la marginea oraşului frunzele ţâşnesc din muguri deja ruginii se înalţă puţin atât cât să speri că au învăţat să zboare după care încet încet se aștern în tomberoane şi se albăstresc oraşul deja e albastru e enorm e monoton tot ce mai putem să facem e să luăm frunză cu frunză şi să le vopsim curcubeu oricum e haos pe străzi iar noi cei internați în spital orbisem de atâta albastru de atâta speranță și ne aruncam entuziaști de pe acoperiș unul după altul trec spitalele municipale în zbor huruind şi ele albastru bulevardele s-au urcat deja în pod…
Gândul păcat și noaptea mântuirii
femeie risipă femeie năpastă cum îmi bântui tu patul cu pielea și cărnurile-ți tremurânde cu oasele de fum oase de foc și trup de vânt iar trupul îţi miroase ipocrit a mântuire miroase a mir și a nemurire miroase a smirnă și tămâie înger vlăguit cu zborul în vrie urcă-te pe cruce îmi spui şi mă urc iar pohta ţi s-a desfăcut ca o scoică roz și mă bâlbâi și transpir îmi dau și lacrimile suspin şi vorbe multe îţi zic la ureche şi mă împuşc și dintr-odată îmi cresc aripi și mă duc Nichita, apropie-te de mine să pot să tac un strop de linişte măcar în templul tău…
Poemul de sâmbătă
e dimineață dar mai ales e sâmbătă aici sâmbăta e o zi specială e subliniată cu roșu în calendar asistentele nu mai târâie după ele cărucioarele cu seringi cu perfuzii pansamente sterile sau morfină își fâlfâie halatele lor albe un alb străveziu și se preling feline peste paturile bolnavilor pe care-i mângâie pe frunte și îi sărută trist pe tâmplele îmbătrânite de vânt și durere prin salonul nostru mai trece din când în când și moartea deschide ușa ne zâmbește chinuit și ne face cu mâna nu prea mai avem timp de nimicuri poate nici stare să-i răspundem la fel cum îți spuneam e sâmbătă ne îmbrăcăm pijamalele de gală…
Ne vom întoarce – Radu Gyr
Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat. Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc în nori, Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec pe viori. Ne vom întoarce într-o zi, Şi cei de azi, cu paşii grei, Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi, Cum vom pătrunde-ncet în ei. Ne vom întoarce ca un fum, Uşor, ţinându-ne de mâini, Toţi cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni. Cei vechi ne-om strecura, tiptil, În toate dragostele noi Şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii după noi. Noi, cei pierduţi, reîntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh…
Scrisoare de rămas bun și drumul eliberator spre lumea de dincolo de noi
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…” Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu aș vrea să-ți scriu despre vântul care îmi dă târcoale și care suflă puternic și ciudat și rece – poate e apropierea morții îmi șoptea cineva– și cum mi-a flendurit trupul de carne și cum m-a golit de lumină mai ales și cum nu mai am puterea să mă împotrivesc și cum am obosit și cum am renunțat să mai lupt pentru mine nici nu mai are rost să-ți mai spun și despre durerea care îmi străbate mușchii ca un piron înroșit în foc și cum oasele picioarelor se chircesc cât e noaptea de lungă și cum…
Cârciuma cu frunze jumătate roz jumătate albastre
o cârciumă ca oricare alta aflată la răspântii chiar la intrare în sat și care văzută din-afară nu spune nimic trecătorului oricât ar fi fost de însetat în loc de firmă avea o bucată de tablă pe care scria cu creta apăsat Cafe bar înăuntru din când în când se întâmplau lucruri ciudate când scaunele când mesele o luau brusc razna treceau vâjâind în zbor pe deasupra noastră și se învârteau până amețeam în sat se zvonea că barul e o casă posedată cineva mai deștept decât noi zicea ceva de un portal între lumea de astăzi și lumea de altădată și noi râdeam de el totuși, de fiecare dată…
Prăbușirea ca parte a mântuirii
cineva mi-a furat numărul de la poartă cineva a furat un număr și a fugit cu poarta mea în spate cineva mi-a furat moartea și sunt necăjit mai vine ea prin sat și întreabă de un moșneag cu fața răvășită un moșneag plin de durere și nevoi iar lumea dă din umeri e clar că nu-l știu și-atunci moartea înșfacă la nimereală și cumva îmi revine mie timpul aceluia fără noroc în timp ce un înger trece prin cameră în zbor mie îmi place să mă dau de zor în patru labe prin fereastră în lungul și în latul ei ceea ce e un joc stupid de-a lumina și a…
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
