Petre Ioan Crețu

în visul meu ploua dinspre pământ înspre cer şi cerul se înroșea de-atâta ploaie dar și de sângele scurs din răni și din noroaie priveam uimiți la el la cerul apărut în vis şi ne bucuram inconștienți și sublimi ca doi copii apoi, tot în vis ne apărea Isus Isus răstignit răstignit în icoane şi îngălbenit de fum ținea în pumnul strâns bănuțul de aramă când ne-am trezit spitalul din sufletul meu era deja golit de viață și de bolnavi și de speranță părea mai degrabă un cimitir tulburat de perfide angoase cineva a lăsat semne ciudate pe pereți ceva ca niște rune şi noi bâjbâim de-a lungul și latul…

într-o noapte în care durerea devenise mai rea chiar decât moartea am săpat o fântână la o răscruce de întâmplări și tristeți în sufletul meu şi apa s-a nimerit să fie o apă bună toți cei care au întâlnit fântâna i-au zis fântâna lu’ Petre Petre al lui Nicuţă un bătrân bolnav bolnav și singur ca un eremit nu știu de ce dar de fiecare dată când beam apă de la fântână vedeam în grajdul cu acoperișul căzut trei zei legați în lanțuri de ieslea făcută din oase de cerb şi ieslea le era plină cu flori și frunze albastre de păpădie de păpădie parcă atinsă de ger pe jos…

întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la tine pieziș aşa într-o dungă de verde alteori de mov o armată de degete fierbinți mă cutreieră pe trup pe suflet mai ales sau pe tălpi cheamă-mă îți zic iar aripa ta gheară sângerie s-a făcut părul fuior de cânepă și s-a făcut că am murit și tot așa până m-am risipit în cerul proscris și nu m-am mai găsit nicicând pierdut într-un colț de suflet suflet pierdut și el de alte suflete te înțepam cu tija unui crin ruginit în ochiul tăcut ochiul căprui ochiul tău stâng apoi îţi scrijeleam numele pe tâmplă pe sâni sau în tine adânc femeie chircită sub…

deodată e foșnet ciudat printre prunii sălbatici adunați în pâlcuri la marginea oraşului frunzele ţâşnesc din muguri deja ruginii se înalţă puţin atât cât să speri că au învăţat să zboare după care încet încet se aștern în tomberoane şi se albăstresc oraşul deja e albastru e enorm e monoton tot ce mai putem să facem e să luăm frunză cu frunză şi să le vopsim curcubeu oricum e haos pe străzi iar noi cei internați în spital orbisem de atâta albastru de atâta speranță și ne aruncam entuziaști de pe acoperiș unul după altul trec spitalele municipale în zbor huruind şi ele albastru bulevardele s-au urcat deja în pod…

femeie risipă femeie năpastă cum îmi bântui tu patul cu pielea și cărnurile-ți tremurânde cu oasele de fum oase de foc și trup de vânt iar trupul îţi miroase ipocrit a mântuire miroase a mir și a nemurire miroase a smirnă și tămâie înger vlăguit cu zborul în vrie urcă-te pe cruce îmi spui şi mă urc iar pohta ţi s-a desfăcut ca o scoică roz și mă bâlbâi și transpir îmi dau și lacrimile suspin şi vorbe multe îţi zic la ureche şi mă împuşc și dintr-odată îmi cresc aripi și mă duc Nichita, apropie-te de mine să pot să tac un strop de linişte măcar în templul tău…