Petre Ioan Crețu

într-o dimineață m-am trezit cu senzația că sunt umbra propriului trup și nu știam cum să mă port altădată simțeam că sunt neființă și că trebuie să-mi caut rostul și un trup dar de cele mai multe ori simțeam că nu mai am timp și că mă sufoc și că mă duc privește și tu iubito cum se surpă timpul haotic și lichid mai ales între ziua de ieri și ziua care nu va mai venii și nu înțeleg de ce când mă trezesc dimineața nu e niciodată mâine și niciodată târziu deși mereu e numai ieri ziua în care m-am uitat pustiit singur și ferecat în mreje de mătase…

Pentru Iulia Nicolau – Crețu îmi tot vine în minte momentul când am vrut să mă pierd să mă rătăcesc pur și simplu în largul mării și cum marea nu m-a vrut și cum am avut la modul absolut sentimentul de singur așa cum a zis Caraion poetul: că am pe nimeni și cum m-a luat brusc cu frig, și cum am trăit exact acel verde rece al lui Nichita, eu chiar am mângâiat moartea pe creștet și nu e nicio metaforă și nu e nicio licență poetică și nu a fost deloc plăcut uf, cum mă loveam cu capul de valuri sau poate ele mă loveau ca și cum…

nu știu cum dar am o amintire înainte de a mă naște când ursitoarele erau strânse în jurul mamei aflată în chinurile facerii atunci am auzit pe una dintre ele bolborosind cum că voi cunoaște dragostea abia la bătrânețe și că mai întâi voi avea parte de o întâmplare demnă de poveste și că voi primi ceva care mă va ajuta să-mi găsesc femeia visată acum puțin timp și cumva purtată de vânt o rochie din stambă jumătate roz jumătate albă a ajuns în mărul uscat din spatele bătrânului cuptor de pâine și pe care am recunoscut-o ca dintr-un vis și tot ca din vis știam ce să fac așa…

de un timp pașii mi-au rămas în urma umbrei iar drumul e din ce în ce mai greu ca și cum o forță nebună m-ar trage înapoi deși e doar neputință poate și prea multe nevoi prea multe depresii frustrări mai ales dar și dureri adunate în mine fără folos nici nu știi iubito cât de tare m-am dezamăgit și că nici nu mai am timp și nu mai am nici puterea și nici dorința unui alt început parcă aș trăi într-un tărâm mort fără culoare și fără miros fără văz fără auz fără fâlfâiri de aripi în sângele meu ca și cum aș fi fost absorbit într-un hău Dumnezeu…

căutând să dea sens zilei de azi un om și un înger zboară umăr la umăr ca un întreg chiar dacă fiecare o face doar pentru el un bărbat și o femeie merg suflet lângă suflet în sensul greșit brațe și buze străine îmbracă femeia tainic predestinare și drum abătut eu îți adun urmele pașilor și cumva le aduc acasă le spăl frumos apoi le întind pe sârma de uscat rufe să se albească și să nu le mai recunoști și să nu mai miroasă a drum după un timp luna a coborât iar pe pământ m-am plimbat cu ea la braț toată noaptea pășind peste apele râului ca pe…

nu ți-a trebuit prea mult să mă scoți din mine unde hibernam de ceva timp și-mi era bine în iarna mea îmbrăcat cu zăpadă altfel umblam destul de mult prin mine când eram prea bătrân când eram prea tânăr cum îți spuneam mi-a fost și bine uneori înotam în zăpadă în zăpada adunată cu migală în capul și în sufletul meu când se făcea lună plină mai ales și urlam și nu-mi era frig niciodată – cineva mi-a zis că nu-mi e frig pentru că că sunt deja mort și nu înțeleg de ce atunci sunt trist și de ce plâng și sufăr ca un câine. ce bine ar fi…

un fâlfâit de aripi e cerul întristat o fereastră murdară pierdută în întuneric gaura neagră înghițind cuvintele mele speranțele și lumina din ochi cuvintele păsări călătorind năuce printre stele un fâlfâit de aripi mai mult un zbor inutil e sufletul meu o lacrimă sau o bucurie insulă pustie și tăcută aripi de păsări mirate lovindu-se sinucigaș de lună ca de un perete sau ulii fâlfâind moarte peste prunii mei apoi tăcere un fâlfâit de aripi ca un petic de nădejde sau drumul neștiut către pieire sau lumină aripi de îngeri rătăciți prin ploi și printre nori în zborul lor sinucigaș lovind pământul proaspăt săpat de pe morminte apoi mâinile mele…

de un timp năpăstuiesc haotic și nebune cuvintele tale în sufletul meu suflet ostenit și demult părăsit în arșița renunțării și lăsat apoi prizonier tristeții și lăsat să se usuce la nesfârșit răstignit într-o colivie cu zăbrele de fier și privirea cu transparența apei căprui ca o fereastră de cer aproape în fiecare zi cam pe la zece soseau în sufletul meu trei îngeri demonici și tare se mai minunau de amintirile din el de cele colorate mai ales pe care le proiectau în mintea mea și le priveau tolăniți confortabil până se plictiseau atunci ridicau fiecare piciorul și însemnau locul – uf, sufletul meu ca o apă curgătoare e…