Balada roților cu breton
prin orașul meu mergeau la braț trei roți de rezervă Bridgestone purtau pantofi cu toc și aveau breton plus două prezoane rebele când li se făceau dor se așezau cuminți în brațele mele patul scârțâia groaznic, și trupul mă durea în ochi îmi creșteau priviri firave abia de mai pâlpâiam la geam ceva mai târziu am aflat că ochii sunt ferestrele cerului prin care ne aruncam ca în brațele miresei ori de câte ori venea asfințitul la noi în salon am mai aflat și cum se îngropau copacii la noi în sat băgau sătenii copac în copac apoi zece câte zece în alt copac până rămânea un singur copac căruia…
Nemilostivire
vine străinul și-ți ridică sub coaste o casă îți simți dintr-odată sufletul greu cum îți cade în oase apoi cum te cuprinde zidul și-auzi și urletul câinelui mitic cu trei capete și o năpastă ca și fâlfâitul morții pe deasupra capetelor inorogilor orbi din livada noastră peste tine mai zboară și-o veche ambulanță cu girofar și faruri de ceață apoi străinul pleacă însoțit de hoarda de îngeri îmbrăcați cu armuri din răchită și cuțite lungi purtate la brâu și iar rămân singur cel puțin încă o viață cu ochii tulburi murdari de cuvinte – uite, cum îți curg din privire literele neîmplinite și nimeni nu mă strigă de multe ori…
Străinul
pe când eram copil într-o noapte un străin ne-a bătut în poartă era toamnă abia împlinisem patru ani ai mei i-au dat să mănânce ceva pâine cu brânză și o ceapă apoi l-au culcat cu mine în pat în camera mea mică și cu tavanul lăsat nu aveam lampă doar o candelă era aprinsă mereu și privită de afară ți se părea că fereastra era în flăcări și umbre lungi dănțuiau de zor în dudul din fața casei lângă fântână la geam parcă a spaimă câinele a început să urle sfâșietor la lună cum nu a mai urlat vreodată toată noaptea nu am dormit îi priveam somnul străinului cum zgâlțâia…
Ca un fum de țigară dragostea ta
Motto: „Ca un fum de țigară…” Adrian Păunescu când nu știi ce să faci când nu știi ce să spui când nu-ți poți liniști tremurul mâinii și dacă plângi și plângi așa cum mama își plânge pruncii morți nenăscuți nu-i așa că atunci îți vine să urli să urli ca un animal rănit și urli ciudat și urli cumplit asemenea lupului alb și bătrân lup părăsit părăsit de soartă părăsit de haită pe clanța porții stau trei fluturi împietriți te-așteaptă ca nu cumva să ți se rănească palma când ai să vii la mine la mine pe Caisului doi acolo unde prunii au ars de vii și în locul lor…
Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (II)
(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”) Mângâie-mă pe suflet ți-am zis și tu ți-ai retras brusc brațul în umăr ca apoi să se desfacă în aripă neagră și să zbori. Te visam deși nu mai știu dacă tu ești femeia din visul meu sau erai doar visul din femeia mea sau poate o umbră rătăcind haotic pe holurile spitalului municipal în timp ce uruiau roțile dințate din ceasul de aramă și cu cuc un zgomot de trecerea timpului doar pasărea era vie și năucă și mă întorceam mereu la visul meu cu femeia lățită pe ochiul meu stâng stătea tolănită și lipită de retină în acest timp…
Despre ochiul de cuc și iluminatul magic al satului meu
de cum se face primăvară vin toți cucii satului la mine și-mi lasă fiecare zălog câte un ochi până la toamnă după care se duc veseli până la barul din colț de unde veghează atent hidrantul roz și cum se lăsă întunericul umblu pe ulițe cu un ochi de cuc pe care îl port cu grijă în căușul palmei stângi și ochiul strălucește puternic și-n urma mea se face o lumină blândă lumină ca de ziuă sunt un fel de responsabil cu iluminatul satului meu și asta îmi dă o stare de bine ori de câte ori o întâlnesc rătăcind pe ulițele satului în timp ce plimb ochiul de cuc…
Lumină rea
nu-i așa că ori de câte ori se destramă noaptea și se face dimineață întunericul rămâne singur și luna rămâne și ea tot singură și latră ca turbată la oameni latră și la stele iar din frunze din frunze se preling lungi și reci pumnale de verde? mă uit în oglindă mă uit și nu mă mai văd..
Despre răsfățul pământului, Calvin Russell și Cunoaștere
ar fi trebuit să învăț de la pruni să-mi mut din când în când soarta din calea ta mai ales până și pământul se sufocă subit și-atunci își strânge fustele și se dă peste cap apoi se aruncă cât e de mare într-o cișmea și chiar se face bine în schimb am învățat de la oameni să mint dar asta-i cu totul și cu totul altceva e o altă poveste cu o iubire și cu o narghilea primită într-o iarnă în dar inorogul satului e orb mai are sărmanul și o copită despicată de obicei îl poartă îngerii de subsuori și-l duc acasă le plângi de milă dar e jobul…
Dacă Ne-am Ucide Unul Pe Altul – Ana Blandiana
Dacă Ne-am Ucide Unul Pe Altul Dacă ne-am ucide unul pe altul Privindu-ne în ochi În ochii noștri în jurul cărora Genele stau ca o coroană de spini Care-ncununa definitiv Orice privire Dacă ne-am ucide, după ce ne-am privit Cu dragoste fără de țărm în ochi Și, cunoscându-te, ți-aș spune Mori Mori, dragul meu Va fi atât de bine Vei rămâne numai cu mine Tu, cel născut din cuvânt Vei cunoaște gust de pământ Vei simți ce frumoase sunt rădăcinile Împletindu-ți prin ele mâinile Cu nențeleasa bucurie De-a nu mai fi pentru vecie Și, mângâindu-mă, mi-ai spune Mori, draga mea Iubita mea cu frunte de octombrie Cuprinsă ca-n icoane…
Mărturisiri sau despre rostul fiecăruia în lume
cineva îmi spunea despre barul nostru că seamănă cu o gură știrbă și nu am știut ce să-i răspund i-am îmbolmăjit ceva neinteligibil apoi i-am povestit despre cum prunii mei traversau în fiecare zi strada cu mine și numai pe la semafor și pe verde mie chiar mi se pare un adevărat miracol că niște vegetale au cunoștința răului și binelui, colosal apoi i-am spus despre cum mucegăiesc cuvintele nerostite sau cum mă întrebam că pentru cine înfloresc florile în lume sau despre chipurile întunecate ale ucigașilor de vise și cum ne răscolesc ei viața și somnul și rostul și anii tineri avuți cândva și cum umblam noi țanțoși cu…
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
