Candoarea prunilor cu frunze albastre
deodată e foșnet ciudat printre prunii sălbatici adunați în pâlcuri la marginea oraşului frunzele ţâşnesc din muguri deja ruginii se înalţă puţin atât cât să speri că au învăţat să zboare după care încet încet se aștern în tomberoane şi se albăstresc oraşul deja e albastru e enorm e monoton tot ce mai putem să facem e să luăm frunză cu frunză şi să le vopsim curcubeu oricum e haos pe străzi iar noi cei internați în spital orbisem de atâta albastru de atâta speranță și ne aruncam entuziaști de pe acoperiș unul după altul trec spitalele municipale în zbor huruind şi ele albastru bulevardele s-au urcat deja în pod…
Gândul păcat și noaptea mântuirii
femeie risipă femeie năpastă cum îmi bântui tu patul cu pielea și cărnurile-ți tremurânde cu oasele de fum oase de foc și trup de vânt iar trupul îţi miroase ipocrit a mântuire miroase a mir și a nemurire miroase a smirnă și tămâie înger vlăguit cu zborul în vrie urcă-te pe cruce îmi spui şi mă urc iar pohta ţi s-a desfăcut ca o scoică roz și mă bâlbâi și transpir îmi dau și lacrimile suspin şi vorbe multe îţi zic la ureche şi mă împuşc și dintr-odată îmi cresc aripi și mă duc Nichita, apropie-te de mine să pot să tac un strop de linişte măcar în templul tău…
S-ar putea să-ți placă și
The-Burning-of-the-Houses-of-Lords-and-Commons
Fotografii mișcate și casa cu brațe deschise
premierea
Festivitatea decernării premiilor Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2020 – Video
The complicated machinery of the eye33
Toamna – cântecul oaselor noastre
Poemul de sâmbătă
e dimineață dar mai ales e sâmbătă aici sâmbăta e o zi specială e subliniată cu roșu în calendar asistentele nu mai târâie după ele cărucioarele cu seringi cu perfuzii pansamente sterile sau morfină își fâlfâie halatele lor albe un alb străveziu și se preling feline peste paturile bolnavilor pe care-i mângâie pe frunte și îi sărută trist pe tâmplele îmbătrânite de vânt și durere prin salonul nostru mai trece din când în când și moartea deschide ușa ne zâmbește chinuit și ne face cu mâna nu prea mai avem timp de nimicuri poate nici stare să-i răspundem la fel cum îți spuneam e sâmbătă ne îmbrăcăm pijamalele de gală…
Ne vom întoarce – Radu Gyr
Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat. Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc în nori, Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec pe viori. Ne vom întoarce într-o zi, Şi cei de azi, cu paşii grei, Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi, Cum vom pătrunde-ncet în ei. Ne vom întoarce ca un fum, Uşor, ţinându-ne de mâini, Toţi cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni. Cei vechi ne-om strecura, tiptil, În toate dragostele noi Şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii după noi. Noi, cei pierduţi, reîntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh…
Scrisoare de rămas bun și drumul eliberator spre lumea de dincolo de noi
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…” Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu aș vrea să-ți scriu despre vântul care îmi dă târcoale și care suflă puternic și ciudat și rece – poate e apropierea morții îmi șoptea cineva– și cum mi-a flendurit trupul de carne și cum m-a golit de lumină mai ales și cum nu mai am puterea să mă împotrivesc și cum am obosit și cum am renunțat să mai lupt pentru mine nici nu mai are rost să-ți mai spun și despre durerea care îmi străbate mușchii ca un piron înroșit în foc și cum oasele picioarelor se chircesc cât e noaptea de lungă și cum…
Cârciuma cu frunze jumătate roz jumătate albastre
o cârciumă ca oricare alta aflată la răspântii chiar la intrare în sat și care văzută din-afară nu spune nimic trecătorului oricât ar fi fost de însetat în loc de firmă avea o bucată de tablă pe care scria cu creta apăsat Cafe bar înăuntru din când în când se întâmplau lucruri ciudate când scaunele când mesele o luau brusc razna treceau vâjâind în zbor pe deasupra noastră și se învârteau până amețeam în sat se zvonea că barul e o casă posedată cineva mai deștept decât noi zicea ceva de un portal între lumea de astăzi și lumea de altădată și noi râdeam de el totuși, de fiecare dată…
Prăbușirea ca parte a mântuirii
cineva mi-a furat numărul de la poartă cineva a furat un număr și a fugit cu poarta mea în spate cineva mi-a furat moartea și sunt necăjit mai vine ea prin sat și întreabă de un moșneag cu fața răvășită un moșneag plin de durere și nevoi iar lumea dă din umeri e clar că nu-l știu și-atunci moartea înșfacă la nimereală și cumva îmi revine mie timpul aceluia fără noroc în timp ce un înger trece prin cameră în zbor mie îmi place să mă dau de zor în patru labe prin fereastră în lungul și în latul ei ceea ce e un joc stupid de-a lumina și a…
S-ar putea să-ți placă și
Un altfel de eseu despre tristete
Un altfel de eseu despre tristețe, neprihănire, ură și bluesul meu despre un hidrant roz
Farewell letter and the liberating road to the world beyond us
Scrisoare de rămas bun și drumul eliberator spre lumea de dincolo de noi
Inima ca un pui de randunica intarziat
Inima ca un pui de rândunică întârziat
Un fluture a murit altul stă acum să se nască
cel mai mult și mai mult nu înțeleg cum reușim să ne iubim pe sărite joi după marți sau alteori peste o veșnicie totuși mă bucur de mor când mă trezesc dimineața și văd lumina din fereastră a mai trecut o zi îmi zic un fluture a murit un altul stă acum să se nască
Dimineața sângele nostru înflorea și era bine
de câte ori făceam dragoste trupurile noastre miroseau frumos a bărbat și a femeie mai ales fiecare dintre noi purtam oglinzi subțiri în ochi prin care treceam unul în mintea celuilalt ca prin niște porți și tare mult ne plăcea trecerea asta în neant nici nu mai era nevoie să ghicim dorințele celuilalt ne trezeam vorbind amândoi cu aceeași gură aceleași cuvinte din același gând și înfloream cu fiecare legământ pe care îl făceam noaptea ne rostogoleam amândoi luminoși prin iarba cosită cu întuneric și foc de lună uneori de un înger gălbui și tare vânjos apoi dimineața sângele nostru se îmbujora feciorelnic și aveam mii de muguri în păr,…
Adolescentul stângaci, poem despre o iubire ucigașă
Dragostei mele dăruită de Dumnezeu în asfințit, Iulia Nicolau-Crețu îți mai aduci aminte cum pășeam în tine sfios și cum mersul îmi era bâlbâit și împiedicat și temător și cum se trezea în mine adolescentul stângaci sau cum pe sub pleoape se întâmpla din ce în ce mai puțină lumină și cum mă durea cumplit întunericul din ochi și gerul din oase cumplit mă durea ca apoi să mă întemnițez în mine speriat speriat ca de moarte? îmi mai amintesc și de cum eram învăluit fără pic de speranță de mâinile și de pielea ta sau cum mă pustiam și ardeam pe altarul sânilor tăi ca într-un foc mistuitor…
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
