Petre Ioan Crețu

cel mai mult și mai mult nu înțeleg cum reușim să ne iubim pe sărite joi după marți sau alteori peste o veșnicie totuși mă bucur de mor când mă trezesc dimineața și văd lumina din fereastră a mai trecut o zi îmi zic un fluture a murit un altul stă acum să se nască

de câte ori făceam dragoste trupurile noastre miroseau frumos a bărbat și a femeie mai ales fiecare dintre noi purtam oglinzi subțiri în ochi prin care treceam unul în mintea celuilalt ca prin niște porți și tare mult ne plăcea trecerea asta în neant nici nu mai era nevoie să ghicim dorințele celuilalt ne trezeam vorbind amândoi cu aceeași gură aceleași cuvinte din același gând și înfloream cu fiecare legământ pe care îl făceam noaptea ne rostogoleam amândoi luminoși prin iarba cosită cu întuneric și foc de lună uneori de un înger gălbui și tare vânjos apoi dimineața sângele nostru se îmbujora feciorelnic și aveam mii de muguri în păr,…

Dragostei mele dăruită de Dumnezeu în asfințit, Iulia Nicolau-Crețu   îți mai aduci aminte cum pășeam în tine sfios și cum mersul îmi era bâlbâit și împiedicat și temător și cum se trezea în mine adolescentul stângaci sau cum pe sub pleoape se întâmpla din ce în ce mai puțină lumină și cum mă durea cumplit întunericul din ochi și gerul din oase cumplit mă durea ca apoi să mă întemnițez în mine speriat speriat ca de moarte? îmi mai amintesc și de cum eram învăluit fără pic de speranță de mâinile și de pielea ta sau cum mă pustiam și ardeam pe altarul sânilor tăi ca într-un foc mistuitor…

ochii morții miros colorat și a frig și sunt cei mai căprui ochi dintre toți ochii căprui văzuți vreodată cum și crinul bătrân trecut prin gerul iernii își pleacă privirea și fruntea până la stelele căzute din cer așa cum cad poamele din pom și-au umplut grădina și deja e târziu și deja nu mai ești tu și deja nu mai sunt eu și deja suntem două umbre purtate de vânt și nimeni nu ne știe o, cât de înalt sună bătăile aripilor graurilor care se înfruptă din strugurii rămași apoi roua pe care greierii o sorb de pe frunzele nopții cineva împinge luna cu un băț înspre casa noastră…

nu știu cum s-a întâmplat da brusc am devenit cel mai trist om din sat și toată nefericirea mi se aduna ghem în plexul solar și mă dobora instant ca secerat cădeam din picioare și mă deșiram cât eram de înalt pe podeaua albastră podeaua din cafe-bar cu ochii goliți de lumină de-atâta amar de neuitare cu buzele crăpate de-atâta nevorbire și cu dinții încleștați și lumea lumea se făcea mică mică deodată cum nu cred să se mai fi întâmplat incredibil cum reușeam s-o înghesui toată în buzunar din sâni îți creștea beznă creștea și iarbă-amară pe care o smulgeai în fiecare dimineață înainte să plângi înainte ca femeia…

cu timpul văd cum din mine rămâne doar privirea ațintită în zare și asta doare privirea pe care a nins deja și în care s-a făcut iar întuneric uf, prelungirea ochiului în teribila lui singurătate mecanica și mersul nefiresc al lucrurilor prin lume hălăduire de pe când ochiul abia s-a deschis cineva îmi tot vorbea despre speranță fără să știe măcar cât de cumplit doare visul mai ales ca o moarte ca o moarte care se prelungește la nesfârșit apoi uimirea uimirea și renunțarea și refuzul de a te da învins și ce să fac, să plâng ca un nătâng pe umărul lui Dumnezeu? mulțumesc dar nu între timp tu…

ruga să-ți fie blestem blestem rostogolit aripă neterminată mai ales abia un crâmpei de fântână să ai în suflet și-o tristețe înfiptă în ochi în ochiul tău drept și căprui nu mai căuta versuri frumoase în biblioteci mai bine uită-te-n oglindă o, tu poezie nescrisă, tu gândul meu pervers! și deja nu-mi mai pasă nu-mi mai pasă deloc continui să înfig cu îndârjire tije de crini ofiliți în visele tale încă nedormite în visele tale din alte vise și fără să ne dăm seama atâta timp am irosit amândoi indecent şi atâta ură chinuită am strâns ca proștii în noi încât peste viețile noastre s-a așternut nedumerirea și liniștea multă,…

am construit în noapte un pod din lacrimi lacrimi grele exact între sânii tăi și nu știu de ce îmi este frică să pășesc pe el întind piciorul vreau să fac un pas e chiar primul meu pas dar mi se face teamă că aș putea să te pierd călcând greșit exact peste ce te doare și nu mai pășesc și cade și cerul și plutesc în noi lumânări stinse încerc s-o iau cumva de la capăt și fac iar primul pas uf, raiul meu e deja iad ard stelele pe cer ca niște candele întoarse vin copiii și-aruncă în ele cu bulgări de zăpadă apoi vin și feciorii din…

privim amândoi cum ni se sfărâmă pașii se sfărâmă și umbra și drumul e greșit și nu mai știm ce suntem, ce am fost ce să facem sau cum mai e vremea în noi ne uităm uimiți cum ni se destramă timpul, viața amintirile mai ales și cum sunt purtate ele, amintirile aiurea de vânt sau cum fug cucii purtând sub aripi gândurile noastre dar și sărutul și îmbrățișarea începută în metrou când ne-am cunoscut uf, privește cum le duce până dincolo de zid de noi tu zici că e prea târziu eu spun că abia acum e vremea pentru un nou început pentru a ne bea vinul din același…

ne căutăm de-o viață și când ne-am găsit ne-ai ratat așa cum vei rata iar și iar cu o încrâncenare sinucigașă e rostul tău și soartă și de fiecare dată cu cât mă apropii de tine cu atât mai mult te îndepărtezi și piatră te faci și gheață parcă am fi două șine paralele de cale ferată menite să nu se întâlnească în nicio viață sau poate a fost pentru tine un simplu joc o bătaie tremurată de pleoape sau poate ți-a fost doar teamă să nu te rănești așa cum ai mai pățit-o deja teama de acel împreună prost înțeles de unii sau alții dar și de tine mai…