Adam și Eva
(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată) în singurătatea mea stă ascunsă singurătatea ta care la rândul ei ascunde o altă singurătate și tot așa până ajungem la Dumnezeu și bucata lui de lut înmuiată în apă apoi la dorința lui de a nu fi singur și flămând de spații drept pentru care într-un moment de rătăcire te-a creat pe tine dintr-o coastă de-a mea de atunci și mai tare mă doare când plouă, singurătatea ne-a făcut pe amândoi chiar mai ușori decât aerul fără aripi și fără vreun rost culegători de lumină și întuneric tot țopăind dintr-o stare în alta dintr-un măr în alt măr până într-o zi…
S-ar putea să-ți placă și
Rătăcitor printre zilele rămase şi uitate demult
Apocalipsa după Ezra
Anatomie alandala
Resemnări și neputințe
înfrigurarea renunțării lipsa zborului și a somnului apoi însingurarea dar și delimitarea față de restul lucrurilor față de oamenii odată prieteni apoi alcoolul ca un balsam peste rana singurătății și a fricii de moarte ca un bici care îmi izbește nemilos trupul și mintea cum și petrecerea cu îndârjire a timpului dat la masa șchioapă lipită de hidrantul roz din bar iată-mă acum în fața ta aproape lipsit de carne de sânge și de dorință incapabil să mă deschid și încremenit într-o muțenie absurdă și cumplită și timpul a trecut nemilos a tot trecut și s-a făcut brusc iarnă în lume ca abia acum să încep să învăț să iubesc…
Genele Evei
nu m-a tentat niciodată să fumez iarbă că aveam multă imaginaţie sau poate o nebunie o nebunie primordială de început de lume nebunia Evei când a muşcat din măr și a ştiut, dar nu i-a mai folosit. Iulia Nicolau – Crețu
În aşteptare
acum trebuie doar să aştept îs curioasă unde m-o prinde pe firul ierbii viaţa de pe urmă și să sper că am fost visul ce m-a visat când m-a creeat. urc şi plâng şi-mi plânge iarba. Iulia Nicolau – Crețu
Printre rânduri de nori și curcubeie
scriu folosind cuvântul ochiului și cu coaja lui transformată în pleoapă câteva clipiri de cer și mi-e albastru și destul și uneori roz. Iulia Nicolau – Crețu
Gând
probabil voi continua așteptând chiar nemaiașteptând nimic nici un sentiment de împreună nici timp de calitate doar o suprapunere a tăcerii a nemișcării a umbrei. Iulia Nicolau – Crețu
Poem încă nedefinit
unde câmpia ca un animal rănit cu respirația stinsă apoi risipită în cârduri de ciori s-a dus și toamna purtată de iarnă de subsuori ca un poem amar mâhniri fără sens ca dincolo de ploile mărunte sau tulburate fântâni sau lanuri putrezite de porumb care tot plutesc peste sat purtate haotic de vânt cum și dincolo de tristețile lunii noiembrie, puse în aspre cuvinte niciodată rostite și care se tot întorc și ne cuprind în îmbrățișări din ce în ce mai violente sau doar confuze întunericul veșnic și frigul din el nu mai e deja duminică în noi
Gând a nedumerire în roz
(jurnal într-o doară /scris în fiecare seară) într-o noapte cineva mi-a lipit pe ochiul stâng o folie roz e drept că nu prea mai pot să deschid ochiul dar asta încă nu mă deranjează deloc în fața spitalului municipal au răsărit peste noapte câteva cruci de lemn cioplite cu barda și vopsite strident doi doctori şi o asistentă îmbrăcată într-un halat roz au început să caute pe plajă semințe de îngeri pe care să le sădească printre crucile abia răsărite să le poarte noroc Nichita, nu vrei un câine? uite, l-am dresat să nu mai latre la lună dă doar din coadă cuminte şi udă cu sârg toţi pomii cu…
S-ar putea să-ți placă și
Doar despre niște felinare nebune din Amsterdam, primul vis erotic
Priveghi
Poem fără chip
Până și chitarele plâng
de un timp lumea își poartă războaiele în mine și ele se întâmplă mereu numai noaptea când luna e în flăcări iar cerul se umple cu suflete zdrențuite de gloanțe și multă moarte se întâmplă în sufletul meu fără să mă întrebe nimeni nimeni dacă vreau sau dacă pot și îmi este din ce în ce mai greu să le duc pe toate mă împiedic, cad și merg cu greu calc neputincios peste trupurile tinerilor frumoși ai lumii asta blestemată și ei putrezesc în oasele mele în loc să stea acasă în loc de săruturi gura lor mușcă țărâna trosnesc șrapnelele în noapte și mâini și picioare zbor ne înaripate…
Mănunchi de lumini în ziua de treișpe
pe sâni îţi presăram fluturi curcubeu apoi petale parfumate de trandafiri sălbatici şi te sărutam pe tălpi pe glezne pe coapse și pe umeri pe sufletul tău de ziua împăcării pulpele îţi ard a dorință cârlionţi de iarbă crudă ţi se împletesc pe glezne sărutul tău e parcă cu o mie de guri flămânde suferinde şi te cuprind febril cu brațele hămesite tulburate de gând eşti jumătatea mea jumătatea aceea divină din om sunt jumătatea ta de cerc jumătatea de lumină înfășurat cu umbră peste umeri misterios o mie de îngeri au picat din cer toți deodată în iarba pătată cu stropi de întuneric rece și greu te-am tot căutat…
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
