Petre Ioan Crețu

un hipopotam cu ochii tunați căpcăunul ăsta îmbrăcat în cămașă de fontă cu guler de oțel dantelat și geamuri fumurii automobilul fioros beat de spațiu nervos scrâșnește din chiuloasă huruie din rulmenții cuprinși de angoase și se cabrează ca un armăsar sălbatic e un monstru născut din iluminări din flăcări înălțându-se la cer lacom de șosele de femei colosale și nopți siropoase inima lui bate puternic plină de uleiuri fierbinți se dezlănţuie cu scrâșnet de pneuri în dansul sălbatic pe ulițile lumii frâiele lui metalice se rup pe neașteptate și se avântă senin în moarte ca în noapte ce spectacol superb la orizont… e ca o fabrică de versuri care-l…

prima mea dragoste a fost o femeie născută dintr-o frunză și sângele îi era tot clorofilă îl strig pe Nichita zi-mi despre copaci zi-mi despre frunze deși de mult prea mult timp nu mai răspunde se spune că din sânii ei s-au hrănit mulți zmei mulți balauri și feți frumoși dar și un dinozaur de câte ori o sărutam îi simțeam întunericul verde cum i se prelingea pe buze mă speriam și mă loveam cu capul bezmetic peste mână umbrele ne-au fost lungi ude de iarbă și înnobilate de lună și ne-am iubit în noapte cu ciudă pe stadionul municipal fără nocturnă de multe ori inimile noastre se transformau cu…

– fantome și știme – când ferestrele încep să plângă una câte una pe bulevard iar orele zilei s-au împuţinat şi vine întunericul din gânduri pâș-pâș pe sub frunte îmi place să îmbrăţişez nebun ploaia pe furiş să o dezmierd să o mângâi pe oasele de apă să o sărut să o împing pe spate şi stropii ei nebuni toată feminitatea ei închisă în picături atât de fierbinte fărâme de sânge de îngeri firavi îmi va spăla uitarea și sufletul bolnav cu ploaia care se va prelinge încet printre pietre amintirile pe care le-am așezat tainic în uitare în adâncurile subțiri și firave din sufletul meu vor ţâşni și se…

îmi spuneai că sunt deja zeu și te credeam iar când era frig îți căram foc cu spinarea până ce umerii mi-au ars și am început să ning cenușă peste oraș am început să adun în mine toate fântânile întâlnite-n drum și plouam de fiecare dată din înaltul rostului meu de șef-cișmea la castelul de apă când strada o lua razna și curgea în valuri mioapă chiar am visat într-o noapte că sunt zeu zeul vatman cu tramvaie în loc de picioare cu gâtul burduf și aveam roți înalte cu tocuri roșii aveam ochii din termopan și părul lichid mai eram și stăpânul singurului semafor din oraș și de-atâta mândrie…

în care doi călugări beți întru adormirea îngerilor pribegi se trag de bărbi pe stradă în apropierea școlii centrale de fete unde se fabrică cu spor femei isterice adio tovarăși apuc să șoptesc astmatic apoi tușesc în camera mea s-a deschis o poartă stelară o îmbinare de mai multe linii și un punct mai era o masă de lemn o mașină de scris olivetti lângă o sticlă cu vin în fața ferestrei tot timpul e un scaun pitic pe el stăteam când vorbeam ceasuri întregi cu îngerii rătăciți din alt timp tocmai pe strada principală în dreptul școlii de fete vopsită în fel și chip de fiecare dată luam sticla…

am eșuat amândoi într-o noapte pe țărm ne priveam în ochi doi copii speriați lângă noi marea bolborosea blesteme în timp ce ne săpa cu înverșunare mormântul sau își lovea cu furie valul de stânci parcă și văd râurile de sânge care au curs a durere în Dhaka orașul de fum din Bengal și cum i se învolburau străzile și mirosea peste tot a furie a viol a înverșunare și ură fără rost marea ca o chemare amară se pierdea în întuneric pe furiș apoi vântul… tăcerea valul mut magul cu ochii adânci ne vindeca de zor trupul rănit de apă de scoici de-i frig o zână a coborât din…

de câte ori i se face timpul se prăbușește în mine luna rotundă luna plină sufletul meu geamăn pe cerul nopții împarte darnic lumii lumina ei cu lilieci prinși de raze și ei străluceau argintiu fără măsură și extatic ca valurile mării se transforma în cristale strălucirea ei în femei proaspete se prefăcea uneori cu părul răvășit de vânt și mereu îmi era prea târziu și prea fără de soartă bălăngănind din poartă în poartă ca o pendulă mioapă strâmbă și beată întotdeauna magia roților de tren mă amețea și mă absorbea cu încetul și dintr-o dată parcă îmi creșteau aripi și dinți și gheare și zăngăneam năucit învinețit de…

nu-i așa că ți se face milă de ea cum stă în ploaie cu prezoanele atârnând ruginite cu janta strâmbă lovită de gard zici că e o gură știrbă pocită are pneurile bătrâne pline de bube de negi albicioși de crevase de întuneric teribil nimeni nu mai știe de câte ori a fost recondiționată vopsită roz sau chiar nichelată plumbuită centrată luată la strung frezată machiată dată cu parfum se tot agăța ca un scai de oricine trecea pe acolo și o băga în seamă eu i-am spus să mă ierte dar i-a cam trecut vremea și demult trebuia dusă la cimitirul de rable și că să nu mai facă…

lumea mea unde singurătatea încărcată de rod atârnă de picioare grea unde nebunii cu ochii sticloși o rod pe dinăuntru ca un cancer bubos și unde noi biete nălucituri mecanice mărșăluim cu groază între pereți un, doi, trei, un doi trei gândul la tine mă luminează ca un far între tristețea fără har și năpastă ți-am tradus toți copacii de pe ulița noastră și niște amintiri aruncate cu sictir pe gardul de plasă hai să ne dăm huța fată frumoasă pentru a mai avea o șansă m-ai obligat să mă reinventez la întâmplare și s-a nimerit o arătare ciudată un mixt dintre un mort viu și o capră beată cu…

o adevărată sărbătoare la spectacolul de sfârșit de an unde cardinalul poartă pălărie roz degete subțiri pline de inele și o brățară din cuarț cherry primită în dar de la un alt cardinal la orgă cântau două contese cam stafidite după gustul meu tocmai înturnate de peste ocean la trompetă cântam doar eu și pentru asta mi se dădea în fiecare zi o masă caldă și tare mă bucuram nu știu de ce dar cel mai greu îmi era să-l urmăresc pe pompierul de serviciu pedala tot timpul prin fața altarului pe deja binecunoscuta bicicletă roz cu două dungi subțiri verzi și fără ghidon ca un făcut luminile din ferestrele…