Renunțare sau blues pentru firul de iarbă
Ceramică Iulia Nicolau – Crețu adevărat e că mâinile mele au încetat să mai mângâie adevărat e că ochii mei cândva flămânzi de lumină s-au întunecat brusc adevărat e că gândul meu nu îmi mai este prieten adevărat e că visul în somn nu mă mai cuprinde adevărat e că nimic nu mai contează adevărat e adevărat e că am murit deja și tu nu mă mai cauți și nici măcar nu știi că m-au părăsit până și cucii din gând și umbra și somnul m-a părăsit și te-aștept pe caisului doi…
S-ar putea să-ți placă și
Mini poeme fără rost unul pe față altul pe dos
Disperarea poetului noapte de noapte
Iarna din mine
Despre sâni și o crescătorie de fluturi
de câte ori se însera în dormitor cuvintele țâșneau din pereți și se loveau violent de urechi apoi pocneau iar tu tresăreai brusc și te retrăgeai speriată sub gene și ca să te liniștești îți mângâiam ușor ușor sânii sânii tăi ocrotiți de lege din exces de zel cineva de la ministerul nopții i-a declarat monument ai naturii și de-atunci îi privesc cu respect și teamă mai mult pe furiș și de fiecare dată sângele se răzvrătește în mine fără folos între timp mi-am făcut o crescătorie de fluturi sub piele și în fiecare dimineață mă crestez în palmă și-i las să-și ia zborul o, sânii tăi grandioși pe care…
Femeia colosală
numai tu puteai avea acele gesturi de femeie zămislită din sânge din foc și din carne mustind a taină în brațele mele o, cel mai mult te iubeam atunci când zâmbeai în somn sau atunci când îți aruncai șuvița de păr peste umăr sau când sânii îți zvâcneau și-ți săltau odată cu pașii sau cu fâlfâitul pleoapelor ca niște aripi apoi Floarea Crăciunului din fereastră care îți înflorește și de Paște pe care o mângâiai ori de câte ori treceai din cămașa de noapte în pielea albastră noi bărbații discutam despre geniul nemuririi care se simțea din mișcările tale despre pleoapele ochilor tăi căprui și pustii sau despre spațiul locuit…
Cerul de sub orașul din noi
deasupra cerului e orașul l-am tot împins în sus până a tușit iar deasupra orașului nu este nimic chiar nimic nimic nici ploi nici smog nici pinguini din când în când ca din senin se înalță în cerul de sub noi tristeți uneori și fluturi cenușii sau verzi decupați albastru de-un băiețel din fostele balcoane pierdute cândva la zaruri de edilul șef sau din resturile de cer existența noastră poate bucățile de oraș și lacrimile vărsate la moartea violentă a ultimului poet
Adagio
întotdeauna mi-au plăcut umeri tăi triști brațele atârnând a lene obosite de nuntă buzele crăpate de dorință pielea nădușită cum mirosea mereu a frumos a femeie încăpeai toată în sufletul meu așa cum dormeai într-un colț cu capul rezemat de liniștea din mine ești dragostea mea de sfârșit, știai? vei înflori divin sub mângâierile mele sânul tău stâng copilul meu ţi-l voi înlănţui cu săruturi și sare și-n cartea cu poeme am să-l așez la presat ca pe o floare am să te ascund în căușul palmei mele ca într-un fruct și am să te acopăr cu uimire şi-un sărut să nu te pierd și nimeni să te fure să…
Pruncul din sâmburi de cais
de-o vreme mă tot străbate drumul de fier din tâmplă şi până în tălpi pe piept numai şine de cale ferată zici că sunt ditamai ţambalul hei, sunt poetul naiv cu ochii însămânţaţi cu zare căpruie în carne îmi creşte multă umbră și ghemotoace de întuneric greu și umed și rece și tare trist mai sunt că te-am pierdut cândva, în toiul vieții ca și cum ai fi zmeul de hârtie și care s-a tot înălţat și s-a înălțat până nu am mai avut sfoară de ajuns să te țin aproape de mine și ai zburat de nimeni nu te mai știe oare de ce cred că eşti pasărea pictată…
Respirație pe datorie
în toată bezna asta a confuziei a pierzaniei şi a fricii mai respir uite, încă mai respir așa cum ți-am spus deunăzi respir cu mâinile tale și mă bucur și-mi e bine și trăiesc trăiesc cumva pe datorie dar trăiesc o, bucuria muzicii de noapte din sufletul meu înotând pădurea tăcută și mâinile tale tulburătoare dar și povestea nebună a lui Chopin și George Sand nici nu știu de ce și cum a răsărit și-mi tulbură acum amintirile și somnul Mallorca, mănăstirea din Valldemossa, Barcelona și Marsilia unde doctorii îi spun că-i pe moarte unul chiar i-a zis că deja e mort apoi Nohant și Eroica, Eroica! uite, uite cum…
Nebunul frumos din amintirea noastră
l-am crezut mai întâi nebun acolo un aiurit pe jumătate frumos pe jumătate înmugurit umbla aşa prin lume cu felinarul aprins şi noaptea şi ziua la vânătoare de amintiri mai întâi le împușca apoi se așeza lejer în scaun și le privea și ceața mereu era ceață când vâna şi ceața îi umplea ochii apoi îi intra pe o nară direct în suflet și se umfla se umfla așa ca un balon de se făcea dimineață sau se făcea tot noapte cum se nimerea apoi lua de la capăt vânătoarea și viața îi trecea între timp am învățat despre ceaţa de noapte că e mult mai rea decât restul de…
S-ar putea să-ți placă și
s-a făcut dintr-odată întuneric
Twin Peaks bis
Un poem bramburit despre feți frumoși bărboși și păsări desculțe
De-a joaca îngerilor într-o după amiază însingurată
îmi este din ce în ce mai greu să mă desprind așa că mă prind de un gând şi trag de mâner până când se face iar noapte sau până când se face doar dimineață în neliniștea și lumea mea de cum se crapă de ziuă deschizi uşa de la intrare să intre aerul rece până la urmă intră și poştaşul dar asta este o altă poveste între timp încerc să-ți scriu o poezie sau măcar un vers un vers cu literele tremurânde curgându-ți peste ochi peste pleoape peste mâinile aripi ca în restul zilei să fiu prins într-o continuă uimire cu mâna pe clanță o, ce viață… ce viață!…
S-ar putea să-ți placă și
Don’t come close… I’m made of ice
Prea mult alb în albe vise
Îți spun că îmi pare rău
Moartea mea străină
mai întâi am construit în jurul meu un zid un zid înalt de piatră şi am sperat să te uit dar fiecare pasăre fiecare adiere care trecea peste zid purtau veşti şi doruri şi numele tău pe aripi şi mă durea şi plângeam şi desenam cu creta pe zid amintiri fiecare gând fiecare tu am umplut zidul cu desene şi zidul în loc să se îngroașe parcă se subția când am terminat creta am continuat să desenez cu carnea de pe degete cu sângele din mine şi cu toată ura mea cu înverșunare nebună până când s-a ros toată carnea şi oasele degetelor roase şi ele de zid au fost…
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
