Poezie
Seceta a ucis toată câmpia din mine
e atâta căldură furioasă lichidă peste tot soarele se prelinge pe lângă bolta subţire în orașele lumii umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit ies aburi în zare ca nişte duhuri rele oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte în câmpie peste brazde, peste ştiuleţii arzând şi macii împietriţi ţăranii jertfesc soarta în lanul ars de porumb iese paparuda în miez de taină să ude arşiţa din cuci şi cântă ca o târfă cu umerii de spumă în minijupă şi cizme de gumă s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni printre coloanele de lumânări cu coastele aripi, cu mirosul de hoit ca nicicând ei străbat câmpia de-a lungul şi…
Toamna – cântecul oaselor noastre
străzile s-au umplut de ploaie de fețele noastre fără chip de frunze de cenușiu de toamnă iar cerul s-a umplut cu asistente blonde cu asistentele din spitalul municipal asistente care zboară zboară pe biciclete roz cântând lăsați-ne să fim lăsați-ne să fim pe melodia let it be a lui beatles nu-i așa că nici nu ştiai că mașinăria complicată a ochiului e menită să ne orbească în final și e la fel de monstruoasă ca și cum ar fi un balaur cu scripeți cu roți dințate scârțiind lugubru și fierbinte și noi privim în continuare lumea prin ochi până se face definitiv moarte în noi și adormim cuminți în frunzele…
Îți spun că îmi pare rău
Dumnezeu m-a născut într-o dimineață de duminică era o zi caldă de toamnă abia începută s-a aplecat la urechea mea și mi-a șoptit să te caut și să te iubesc cu grijă pe nerăsuflate cum nimeni nu a mai avut parte pe tine femeia cu o mie de brațe îți spun că îmi pare rău și sângele dă să țâșnească din carne mi se umflă venele și dă să se spargă și toată dragostea mea pentru tine ca niște șerpi gonește pe sub piele sau se înfige adânc în oase doar nisipul de sub picioarele noastre e din ce în ce mai amar pare mai aspru și drumul de piatră…
Când mâinile îmi vor deveni inutile
când mâinile îmi devin grele ca plumbul adevărate ancore de fier iar unghiile se înfig în viață cu speranță cu frică și apoi se smulg din umeri cu groază și urlet cineva mi-a zis că sunt dependent de femeie de femeia hărăzită de ursitoare zglobii și care se furișează pe sub piele ca un șarpe biblic păcat că abia acum te-am întâlnit când deja mâinile îmi devin inutile ca și carnea și sângele din mine și mă întind pe pat doar ca să dorm rătăcesc cu sticla de vodcă în mână din oraș în oraș din stradă în altă stradă din copac într-un alt copac din întuneric în alt întuneric…
Blowin’ In The Wind
pe mine Dumnezeu m-a născut dintr-o aripă de cuc şi o coastă de zeu la marginea drumului orb desculţ unde câini hămesiţi alergau umbre de pruni sau corăbii de fum sub un umăr de vânt delirul frumuseţii paradisul bolnav paradisul pierdut şi eu bolborosind ruga dintâi iartă-mă zic tălpile mi se fac tot una cu drumul cu praful cu urma cu pântecul mumei încovoiat sub tăceri înlănţuit de lut de mult am uitat zborul de mult am fost izgonit umerii tăi verzi ochii-ţi căprui cineva presară pietre cineva mă priveşte sfâşiat de zei sfâşiat de prieteni sfâşierea lumii cerul dintâi pământul dintâi pierise deja şi e numai scrum sub tâmplă…
Cei mai talentați sfârșesc
vine o vreme când poeții devin umbre devin amintiri umplute cu stihuri cu rime zglobii parcă sunt niște acordeoane imense cu stil și buric și caii lor demult au orbit multiplicatori de vise ciudate acolo și ei eu cred că multora dintre poezii le lipsește bărbăția și din cauza asta versurile băltesc până devin apă de ploaie ca și cum poeziile mustind de talent s-ar scrie doar cu prea plinul de mândrie organ bărbătesc înainte de a li se da vreun premiu poeții ar trebui încercați dacă sunt educați și dotați iar premiul să fie exact cât de buni sunt ei la pat cei mai talentați dintre poeți sfârșesc prin…
Degetele mele umede
abia aștepți să se facă lumină așa că deschizi repede fereastra şi camera s-a umplut imediat de frunze roți și tină pentru că tot nu am ce face mă joc cu degetele umede pe fruntea ta, fac cercuri din ce în ce mai mici și mai adânci până nu mi se mai vede unghia pe trotuar e un șarpe cobra și-o cheie franceză rânjind la noi cu dinții de fier și dintr-odată cresc rădăcinile luminii în ferestre ca nişte curcubeie nervoase la ciclu și cochete stoluri de păsări pestrițe nervos smulg carnea din noi hai să fugim îţi ziceam undeva poate în Calea Lactee unde sunt din belșug comete gri…
Sângele meu orb orfism
(mic discurs parşiv despre metempsihoză şi nelinişti) în visul meu roțile camioanelor kaki devorau asfaltul ca niște șobolani cu dinți de oțel mă ridicam de sub blocuri cu mâinile fremătând febril a libertate şi înfloream de fiecare dată când atingeam cu ochii cerul aflat la prepubertate tu îmi spuneai că visezi la fel doar camioanele aveau altă culoare la tine erau roz cineva misterios îmi șoptea că de va trebui ciorile îmi vor ciuguli ochii căprui mă vor smulge din rădăcini și mă vor lovi cu tâmpla de vânt la nesfârșit și că mă vor durea tălpile căutându-te până la răni nu ştiu cum dar am început să plutesc peste…
Despre revoluție și roți
răpăiau gloanțele pe acoperiș rap-rap și lăcrimau fără rost țiglele sparte cică în stradă ploua cu libertate nici vorbă doar simulatoarele de moarte înfiorau în întuneric reci șoapte șoapte trei elicoptere aruncau cu răvașe în dunăre la ostrov bâldâbâc strigau peștii în cor atunci am înțeles că poate e nevoie de mine sau doar de încă un mort pe lista citită pe post – mureau mânjii în iepe așa fără rost pe bulevard se rostogoleau două roți bete veneau de la gara Obor pe Dimitrov spre centru la Universitate în vârtejul lor se prindeau doar tineri, băieți și fete se rostogoleau laolaltă cu sete de pepsi cola de bere sau…
Autobuzele dormeau obosite
mai mult ca sigur orașul ăsta presimte ceva și-a închis porțile și-a oprit fumul a dat drumul la câini și s-a făcut târziu a noapte autobuzele deja dormeau obosite în autogara de lângă fabrica veche de betoane iar gândacii cu crestele de un roșu banal se ridicau plini de ciment din gurile știrbe de canal acum nimeni nu mai are curajul să miște să respire să înjure să bea să fută o târfă sus la șosea să arunce cu bulgări în lună să tragă de mustăți un polițai să râdă să plângă să-și joace viața la zar el știe, orașul ăsta știe cumva ca și chioșcurile roz unde se vinde…
