Motto: „Ca un fum de țigară…” Adrian Păunescu când nu știi ce să faci când nu știi ce să spui când nu-ți poți liniști tremurul mâinii și dacă plângi și plângi așa cum mama își plânge pruncii morți nenăscuți nu-i așa că atunci îți vine să urli să urli ca un animal rănit și urli ciudat și urli cumplit asemenea lupului alb și bătrân lup părăsit părăsit de soartă părăsit de haită pe clanța porții stau trei fluturi împietriți te-așteaptă ca nu cumva să ți se rănească palma când ai să vii la mine la mine pe Caisului doi acolo unde prunii au ars de vii și în locul lor…

de cum se face primăvară vin toți cucii satului la mine și-mi lasă fiecare zălog câte un ochi până la toamnă după care se duc veseli până la barul din colț de unde veghează atent hidrantul roz și cum se lăsă întunericul umblu pe ulițe cu un ochi de cuc pe care îl port cu grijă în căușul palmei stângi și ochiul strălucește puternic și-n urma mea se face o lumină blândă lumină ca de ziuă sunt un fel de responsabil cu iluminatul satului meu și asta îmi dă o stare de bine ori de câte ori o întâlnesc rătăcind pe ulițele satului în timp ce plimb ochiul de cuc…

nu-i așa că ori de câte ori se destramă noaptea și se face dimineață întunericul rămâne singur și luna rămâne și ea tot singură și latră ca turbată la oameni latră și la stele iar din frunze din frunze se preling lungi și reci pumnale de verde? mă uit în oglindă mă uit și nu mă mai văd..

ar fi trebuit să învăț de la pruni să-mi mut din când în când soarta din calea ta mai ales până și pământul se sufocă subit și-atunci își strânge fustele și se dă peste cap apoi se aruncă cât e de mare într-o cișmea și chiar se face bine în schimb am învățat de la oameni să mint dar asta-i cu totul și cu totul altceva e o altă poveste cu o iubire și cu o narghilea primită într-o iarnă în dar inorogul satului e orb mai are sărmanul și o copită despicată de obicei îl poartă îngerii de subsuori și-l duc acasă le plângi de milă dar e jobul…