Petre Ioan Crețu

te răsucești în mine şi mă zgârii adânc între coaste parcă ești un spin sau o floare forjată sau un demon teribil în noapte când nu e fără împăcare nici stelele și nici luna pe drumuri de alb un vânt turbat în livezi prunii scrâșnesc din ramuri iar lumina curgea verde și lină prin lume și noi pictam pe cer cât e ziua de lungă cu roșu și mov păcate grele dar și frig și ger te-am construit din pietre și țărână amestecându-le cu lacrimi uneori cu iubire lovind cu tâmpla în diminețile cu lună iar noapte de noapte înmugurea carnea din tine la nunta noastră e caznă grea în…

de un timp tot încerc să-mi găsesc starea aceea specială starea de dinaintea morții starea de înălțare atunci când ne desprindem de noi cu uimire și cu cu ușurare mai ales se spune că în acel moment aflăm drumul și ne liniștim dar de multe ori ne îngrozim și murim ca proștii morți urâți mai ales că oricum de dus tot ne vom duce oricine am fi ce frumos a murit ce spaimă l-a lovit cineva ne șterge ochii de lacrimi apoi îi închide definitiv cât nelumesc s-a desprins de undeva din cer și câtă lumină Dumnezeu a risipit nu-i nimic parcă îmi spui la ce ți-ar folosi grija drumului…

în visul meu ploua dinspre pământ înspre cer şi cerul se înroșea de-atâta ploaie dar și de sângele scurs din răni și din noroaie priveam uimiți la el la cerul apărut în vis şi ne bucuram inconștienți și sublimi ca doi copii apoi, tot în vis ne apărea Isus Isus răstignit răstignit în icoane şi îngălbenit de fum ținea în pumnul strâns bănuțul de aramă când ne-am trezit spitalul din sufletul meu era deja golit de viață și de bolnavi și de speranță părea mai degrabă un cimitir tulburat de perfide angoase cineva a lăsat semne ciudate pe pereți ceva ca niște rune şi noi bâjbâim de-a lungul și latul…

într-o noapte în care durerea devenise mai rea chiar decât moartea am săpat o fântână la o răscruce de întâmplări și tristeți în sufletul meu şi apa s-a nimerit să fie o apă bună toți cei care au întâlnit fântâna i-au zis fântâna lu’ Petre Petre al lui Nicuţă un bătrân bolnav bolnav și singur ca un eremit nu știu de ce dar de fiecare dată când beam apă de la fântână vedeam în grajdul cu acoperișul căzut trei zei legați în lanțuri de ieslea făcută din oase de cerb şi ieslea le era plină cu flori și frunze albastre de păpădie de păpădie parcă atinsă de ger pe jos…

întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la tine pieziș aşa într-o dungă de verde alteori de mov o armată de degete fierbinți mă cutreieră pe trup pe suflet mai ales sau pe tălpi cheamă-mă îți zic iar aripa ta gheară sângerie s-a făcut părul fuior de cânepă și s-a făcut că am murit și tot așa până m-am risipit în cerul proscris și nu m-am mai găsit nicicând pierdut într-un colț de suflet suflet pierdut și el de alte suflete te înțepam cu tija unui crin ruginit în ochiul tăcut ochiul căprui ochiul tău stâng apoi îţi scrijeleam numele pe tâmplă pe sâni sau în tine adânc femeie chircită sub…