Petre Ioan Crețu

un fâlfâit de aripi e cerul întristat o fereastră murdară pierdută în întuneric gaura neagră înghițind cuvintele mele speranțele și lumina din ochi cuvintele păsări călătorind năuce printre stele un fâlfâit de aripi mai mult un zbor inutil e sufletul meu o lacrimă sau o bucurie insulă pustie și tăcută aripi de păsări mirate lovindu-se sinucigaș de lună ca de un perete sau ulii fâlfâind moarte peste prunii mei apoi tăcere un fâlfâit de aripi ca un petic de nădejde sau drumul neștiut către pieire sau lumină aripi de îngeri rătăciți prin ploi și printre nori în zborul lor sinucigaș lovind pământul proaspăt săpat de pe morminte apoi mâinile mele…

de un timp năpăstuiesc haotic și nebune cuvintele tale în sufletul meu suflet ostenit și demult părăsit în arșița renunțării și lăsat apoi prizonier tristeții și lăsat să se usuce la nesfârșit răstignit într-o colivie cu zăbrele de fier și privirea cu transparența apei căprui ca o fereastră de cer aproape în fiecare zi cam pe la zece soseau în sufletul meu trei îngeri demonici și tare se mai minunau de amintirile din el de cele colorate mai ales pe care le proiectau în mintea mea și le priveau tolăniți confortabil până se plictiseau atunci ridicau fiecare piciorul și însemnau locul – uf, sufletul meu ca o apă curgătoare e…

cred că așa au vrut îngerii de zi îmbrăcați cu aripi multicolore îngerii aceia care zboară în cercuri mici peste hidrantul din bar în fiecare dimineață de vineri și luni că prea se uită lung la mine cum îmi beau vodca ca în cazul în care îmi voi roti din greșeală brațele ca pe niște elice de elicopter una în sensul celeilalte și se creează ceva ceva ca o ceață neagră în jurul degetelor mari ei cred că tocmai atunci dar fix chiar atunci o să mă înalț la cer și-acolo ce o să faci mă întreba de fiecare dată când îmi trecea gândul ăsta fix prin cap un fost…

cineva mi-a furat numărul de la poartă cineva a furat un număr și a fugit cu poarta mea în spate cineva mi-a furat moartea și sunt necăjit mai vine ea prin sat și întreabă de un bătrân iar lumea dă din umeri e clar că nimeni nu mă știe și-atunci moartea înșfacă la nimereală și nu știu cum îmi revine mie timpul celui dus de câte ori îngerul meu trece prin cameră în zbor mie îmi place să mă dau în patru labe prin fereastra albăstrită de ger sau de inorogul beteag care mai mult doarme ascuns în bibliotecă în spatele cărților mele cele mai dragi și cum spuneam îmi…

ai fi putut să-mi fii femeie pe veci şi dor să porți în pântec ca pe prunc ai fi putut să fii chiar fluture fluture rar și nu s-a putut și tare îmi e frică că din noi va rămâne doar vina și atât și nimeni să nu ne poarte amintirea și nici crucea numele noastre la un loc îţi mai aduci aminte cât de înalt zburam dar și cât mir și cât foc ni s-a prelins pe trup până în oase pe buze mai ales și-n pântecul tău lacom dar și cât plâns am tot plâns în noi şi câte altare reci am cioplit și tot am cioplit cu…

o, cum mă mai încânta frumusețea florilor de salcâm de pe caisului doi și cum se luminau una pe alta alb în alb până mi se împăiejena privirea și orbeam și cum strălucirea lor străbătea neputința mea și de care îmi agățam ochii și aripile obosite în fiecare noapte în singurătatea mea se mai făcea încă noapte și primăvară în inima mea apoi cum sânii tăi ca niște ghemuri de nori se revoltau și cum se închideau în ei ca într-o carapace ori de câte ori îi atingeam cu degetele tremurânde de nerăbdare poftă și de prea multă așteptare apoi cum treceau pufăind și fără rost prin grădina din spate…

– poem naiv și fără prea mari pretenții – caisului doi locul unde toate păsările clocesc oul din care se vor naște și unde soarele răsare doar în zilele cu soț în rest e un fel de amorțeală și semiîntuneric și lucrurile în majoritatea lor stau ori suspendate ori cu susul în jos mai este și locul unde Dumnezeu îi hărăzește pe cei mai păcătoși dintre noi cu nemurirea cică pentru a fi chinuiți veșnic pentru păcatele lor la fel e și locul unde cele mai frumoase femei se pot vedea numai și numai pe întuneric uneori e de ajuns doar să ne închidem ochii musai ochi căprui dar nimeni…