Petre Ioan Crețu

mă uimeşti îţi zic şi-mi cade întuneric stupid peste ochi cade și peste ferestre fără tine nimic nu mai sunt nici lună nici măcar chip armate de îngeri armate terestre năpăstuiește somnul frumoasei metrese oricât mă străduiesc îmi este greu să mă deschid mă prind de gând şi trag de mâner până când se face noapte sau până când se face iar dimineaţă în neliniştea mea când pleci laşi uşa de la intrare deschisă pe unde intră aerul rece intră și poştaşul cumva prins într-o stângace uimire cu mâna pe clanţă… tu tot mai speri c-am să-ți scriu versul nepereche deși e deja prea târziu chef nu mai am și…

îți simt pe gât strânsoarea delicată a braţelor ca o adiere de vânt și se face dintr-odată noapte în așternut într-o monstruoasă conspirație, șoldurile tale imense înfăşurate în mătasea moale a sorţii fabuloase îți sunt cizmele zburătoare picioarele tale adevărate coloane și tu agățată cu ochii de cer îmi zici ia-mă monșer munţii sunt gata să arunce peste inima ta avalanșe năuce și bulgări de gheață umbra gurii tale adevărate crevase și eu aruncându-mă dezamăgit în prăpastie îți dau cu flit deodată văd apropiindu-se moartea dezarticulată și lipită de întuneric bolborosea ceva despre o corabie apoi a rostit clar „sărmana Evlyn Roe” și s-a făcut iar frig în noi și…

ești ca un greiere borțos mi-ai zis într-o seară aveai lucrurile strânse hotărâtă să pleci și mi-am adus aminte cum ne-am tras de păr cum te-am bușit de pereți și cum ne-am cărat pumni fără milă în urechi ești slab ca o scândură ai continuat să-mi zici cu burta mare și albă cu picioarele lungi subțiri și păroase și mergi prin dormitor mai mult țopăind ca o broască te scobești în nas bei vodcă vin ieftin toată ziua ești beat scrii poeme vicioase pe fețe de mese dormi încălțat dar când îți iei chitara cânți dumnezeieşte ești greierul meu ciudat mai apuci să-mi zici înainte să te arunci peste mine…

cumva neputincios simt cum frigul îmi cuprinde încet așternutul unde încă să se mai simte vibrația trupului tău și căldură multă privește te rog cum gerul desenează flori albe de gheață pe ziduri iar spațiul din jur e plin cu spaimele nopții scăpate din vis și cum sap ele tuneluri pe sub noi înclinate înspre ziua de ieri și cum alunecăm pe ele în întuneric ca pe tobogan într-un sfârșit ai venit învăluită în viscol în mister și ger ca într-o flanelă te-ai așezat pe un scaun lângă mine și ai plâns apoi într-un târziu mi-ai adunat umbra de pe jos și m-ai învelit cu ea încet să nu cumva…

mereu am crezut că lucrurile se aranjează de la sine că nu ar trebui să-mi fac griji că rostul meu în lume este să nu uit să respir să beau să mănânc să fac sex să mă scol în fiecare dimineață să urinez să fac duș să mă spăl pe dinți apoi toată ziua să fluier cu vântul să zbor cu fluturii să mă înalț să cânt cu bătrânii mei cuci și cântecul nostru să se înfigă adânc în pruni să-i troienesc până se înnoptează apoi să beau să mănânc să fac sex să fac duș să mă culc câinele morții nu latră zuruie din gât ca o sirenă stricată…

aveai doi sâni ca două gâlme ample pe care le-am secționat simetric cu multă artă ei sunt un fel de paznici la nimic plini de sictir și plictisiți nu te vor îndrăgostită de mine sub niciun chip într-o zi m-a întrebat un prieten ce-ți mai face iubita femeia pe care mi-ai prezentat-o astă vară mie îmi plăcea de ea foarte mult era așa… frumoasă ca o primăvară ne-am despărțit i-am răspuns avea doi sâni nesuferiți care nu m-au vrut încă de la prima atingere și care mai tot timpul mă vorbeau de rău cui avea chef să-i asculte devenisem agresivi toți trei se simțea războiul până în stradă de se…

nici nu am ieșit bine din copilărie când moartea deja s-a cuibărit în mine și imediat m-a locuit așa din senin nici nu am avut timp să mă împotrivesc sau să țip de atunci o port zilnic cu mine câteodată mai vorbim despre femei despre fleacuri de cele mai multe ori nu facem nimic ascultăm cum îmi crește iarba tainic pe suflet sau cum doar trece timpul senin nu știu de ce dar într-un asfințit normal ca orice asfințit moartea s-a înălțat la cer și s-a stins surprins am strigat-o dar nu mi-a răspuns hai, du-te, du-te cum îți zic s-a auzit de nicăieri o voce joasă ca de om…

de un timp creşte în mine o bucată mare de cer îmi mai cresc şi aripi și mustăți de cele mai multe ori mă sperii şi-mi vine să fug chiar fug buimac cu părul în vânt și spaima pe urme ce forţă ţine astfel de mecanisme în mişcare, cine ne mână cine ne împinge oare de la spate în marșul ăsta bizar? mie-mi stă bine starea de cuc să plec să rămân să mă duc chiar dacă de fiecare dată revin tot mai umil tot mai trist cu braţele atârnând moi ca de cârpă sunt o urmă de vânt cu pielea franjuri agățată de rugi tot rătăcind prin morminte amare…

tu aveai fusta cadrilată pătată de galben de verde de viață și fusta era creață din stambă viu colorată ai putea să-mi vorbești despre mișcarea de stradă începută de tine acum câțiva ani cu sânii fluturând sub bluză într-un larg evantai sau cum făceai cișmelele să plângă tu, femeie vrăjită de un lampagiu care avea o mână lipsă și un picior candriu ce plăcut îmi era în patul tău din lemn delicat și acum îmi amintesc cum îți mușcam lobul urechii buzele genunchiul și cum ne rostogoleam dement și rotund ca o roată aflată în călduri până la obadă sau cum încremeneam așa dintr-odată pe podeaua alunecoasă și rece din…

corpul tău verde ca un lujer de crin stăteam pe prispă pe scaunul scund cu ochii lipiți de necunoscut scotoceam zarea mințindu-mă mereu că în sfârșit ai venit să știi că mi se face milă de tine când într-o zi ai să mă găsești țeapăn pe scaun cu trupul chircit și cu mâna dreaptă atârnând încremenită în timp ce bătea ritmul spasmodic pe podeaua de lut, cu gura larg deschisă într-un jalnic surâs, și cu o sticla cu vodcă ținută cu mâna stângă strâns și sticla va scoate sunete lugubre sunete înalte de pasăre spin ori de câte ori te vei foi sau va bate vântul cu ciudă printre pruni…