țipă în mine bezmetic noaptea și boala și moartea cu părere de rău mi se rupe în fâșii carnea trădată și oasele se sparg ca lovite de-un călău cu roata întărită cu pinteni de fier cu greu îmi țin urletul și plânsul mândria mea de bărbat călit în dureri îți este milă de mine uneori plângi întristată tăcerea se așterne pe străzile înfundate îmi strâng pumnii scrâșnind până când țâșnește din ei sânge amestecat cu lumină spectacol tragerii cortinei definitiv în mine se aud degrabă și laolaltă trădările și orele lungi asudate în ciudă și peste voința noastră trupul se odihnește pe umăr de furtună s-o facem lată îmi zici…

de un timp mă bântuie pești albi apoi îmi țâșnesc prin ochi și se lovesc de lumină ca de un zid și mor barba mi-e plină de solzi albi și de cioburi mici de lumină mă simt atât de singur abandonat la masa din colț la intrare lângă hidrantul roz și tonomatul care nu mai cântă din când în când mai vine barmanul să-mi aducă altă sticlă și să-mi ia banii: sfârșitul călătoriei în noaptea asta și rece de iarnă alburie sunete aspre se aud dinspre grădină suflă puternic vântul parcă ar viscoli cu bucăți enorme de gheață albăstrită de frig în geamul ferestrelor au înflorit bujori albi cu flori…

1 luna ofilită e iarnă: sfârcul țâței mamei picură cucută 2 puiul de rândunică a învățat să zboare vara a trecut a trecut și oceanul: zbor pustiu 3 plouă în decembrie luna ne cheamă la nunta din maidan: vântul îmi trece prin barbă 4 in orașul îngerilor cerul se vede până și-n ochii sărmanilor: soarele a orbit 5 e lună plină lupii bătrâni nuntesc iarba fiarelor: plânge în hohote toamna târzie 6 în livada bătrână a murit un bătrân: în sufletul meu țipătul mielului alb reînvie 7 cine sunt eu iarnă pustie: melancolia țâșnește dintr-un cârd de ciori o noapte liniștită ascultând ninsori 8 luna ofilită: adolescență târzie și un…

   (mini poeme)       *** bărbatul bătrân și tăcut și pașii lui în iarnă printre nori – frumusețea însingurări       *** omul cu păsări-pădure de-atâta uimire înmugurește toamna – singurătatea aripii în zbor       *** copacul acoperit de toamnă și păsări ruginii se rup din el apoi își iau zborul una câte una       *** umbra dreaptă ca lumina unei lumânări iarnă în iarnă – capăt de drum *** bărbatul din privirea ta înflorește și se face primăvară – un vers și fluturi de aer, plâng înnegurarea       *** livada de pruni iarnă și ger în loc de fulgi cad frunze din cer – vinul e acru       *** lună știrbă…

în fiecare dimineață stau în fața geamului murdar pe un scaun aici în spital diminețile sunt deosebite când ne trezim ne pipăim înfrigurați apoi zâmbim și ne luminăm ca atinși de grație – suntem vii! soarele se chinuie de fiecare dată să răzbată prin sticla neclară – întunericul din miezul zilei – iar razele lui abia de reușesc să îmi încălzească fața aștept știind că ceva mai târziu îmi va mângâia tandru durerea frica și soarta apoi voi rostogoli pe sub paturi spre ziua de ieri spre nicăieri priveam stabilopozii stingheri rezemați c-un umăr de mare valurile se spărgeau și se transforma în cristale rare mai știi cum fulgerau pescărușii…

Pentru poeta Iulia Nicolau – Crețu, dragostea, viața și moartea mea. Haiku-uri sau mai degrabă mini poeme Frunzele galben ruginiu Desăvârșirea toamnei – Zborul. sau Noaptea întunericul Îmi bate la geam – Este lumina. sau Înnegrind noapte de noapte Întunericul – Iată taina luminii. sau Copacul în întuneric De vânt desprins – Zborul și lumina. sau Fluturele nopții Numit drept floare – Iluminarea dintâi. sau În nopțile fără lună, Plânsul meu Albește fereastra. sau Tu ființă atât de ciudată Dragostea ta – Pustiul. sau Plânsul meu surd Fără ecou – Doar fără ecou. sau Lacrimile tale Sufletul meu pustiind – Abia de mai tremură. sau Ciori speriate în zbor Întunecând…

din colțul ei singurătatea îmi rânjește parșiv ca o curvă bătrână e dreptul ei câștigat cu trudă dacă în timpul execuției pe călău îl îneacă plânsul oare ce o mai poate motiva pe victimă? însetat am căutat în mine o picătură de apă și nu am găsit nici pe tine nu te-am găsit și asta doare locuiesc într-o casă cu brațele deschise așteptând zi și noapte să vii dar asta deja știi

închipuieşte-ţi că dincolo de corpul nostru de carne și sânge pe care îl scoatem în lume este adevărul absolut dar și toată liniștea din lume poate chiar paradisul pierdut întrebarea care se pune este cum vom putea trece de ceea ce suntem eu, de multe ori plonjez în mine și mă tot afund dar de fiecare dată mă trezesc cu o durere cumplită în suflet mai ales mă dor și picioarele și spatele crunt și nici nu mă mai recunosc o perioadă lungă de timp reiau scufundarea și mă tot afund și mă tot afund până când deodată s-a întâmplat să devin ceva necunoscut mie ceva ca o amintire banală…