ne căutăm de-o viață și când ne-am găsit ne-ai ratat așa cum vei rata iar și iar cu o încrâncenare sinucigașă e rostul tău și soartă și de fiecare dată cu cât mă apropii de tine cu atât mai mult te îndepărtezi și piatră te faci și gheață parcă am fi două șine paralele de cale ferată menite să nu se întâlnească în nicio viață sau poate a fost pentru tine un simplu joc o bătaie tremurată de pleoape sau poate ți-a fost doar teamă să nu te rănești așa cum ai mai pățit-o deja teama de acel împreună prost înțeles de unii sau alții dar și de tine mai…

Ceramică Iulia Nicolau – Crețu                                       adevărat e că mâinile mele au încetat să mai mângâie adevărat e că ochii mei cândva flămânzi de lumină s-au întunecat brusc adevărat e că gândul meu nu îmi mai este prieten adevărat e că visul în somn nu mă mai cuprinde adevărat e că nimic nu mai contează adevărat e adevărat e că am murit deja și tu nu mă mai cauți și nici măcar nu știi că m-au părăsit până și cucii din gând și umbra și somnul m-a părăsit și te-aștept pe caisului doi…

de câte ori se însera în dormitor cuvintele țâșneau din pereți și se loveau violent de urechi apoi pocneau iar tu tresăreai brusc și te retrăgeai speriată sub gene și ca să te liniștești îți mângâiam ușor ușor sânii sânii tăi ocrotiți de lege din exces de zel cineva de la ministerul nopții i-a declarat monument ai naturii și de-atunci îi privesc cu respect și teamă mai mult pe furiș și de fiecare dată sângele se răzvrătește în mine fără folos între timp mi-am făcut o crescătorie de fluturi sub piele și în fiecare dimineață mă crestez în palmă și-i las să-și ia zborul o, sânii tăi grandioși pe care…

deasupra cerului e orașul l-am tot împins în sus până a tușit iar deasupra orașului nu este nimic chiar nimic nimic nici ploi nici smog nici pinguini din când în când ca din senin se înalță în cerul de sub noi tristeți uneori și fluturi cenușii sau verzi decupați albastru de-un băiețel din fostele balcoane pierdute cândva la zaruri de edilul șef sau din resturile de cer existența noastră poate bucățile de oraș și lacrimile vărsate la moartea violentă a ultimului poet

în toată bezna asta a confuziei a pierzaniei şi a fricii mai respir uite, încă mai respir așa cum ți-am spus deunăzi respir cu mâinile tale și mă bucur și-mi e bine și trăiesc trăiesc cumva pe datorie dar trăiesc o, bucuria muzicii de noapte din sufletul meu înotând pădurea tăcută și mâinile tale tulburătoare dar și povestea nebună a lui Chopin și George Sand nici nu știu de ce și cum a răsărit și-mi tulbură acum amintirile și somnul Mallorca, mănăstirea din Valldemossa, Barcelona și Marsilia unde doctorii îi spun că-i pe moarte unul chiar i-a zis că deja e mort apoi Nohant și Eroica, Eroica! uite, uite cum…